Poate că multe dintre ele nici nu le-au putut vedea că sunt pe cale de-a nu mai vieţui. Pentru câini era o adevărată plăcere să fugă pe spinările oilor după găinile sătenilor sau alte motive de hârjoneală deasupra turmei. După vreo câteva zile, timp în care turmele îşi pierdeau efectivele văzând cu ochii, masacrul luând amploare şi prin urcarea turmelor peste oile căzute şi apoi şi peste cele vi şi acestea toate, datorate acelui gest incalificabil de blocarea mersului turmelor în pastoral, bacii au fost chemaţi la Sfatul Popular. Acolo li s-a pus ”în vedere” că “iubiţii noştri fraţi din Răsărit” au interzis trecerea la păşunat a turmelor care nu şi-au plătit integral ”cotele”. Cu numai un an în urmă unchiul Greasân a “cumpărat” ultimul cal din comună cu o jumătate de litru de rachiu alb. Cu şapte ani înainte, am început sub presiune, să ne “transformăm” caii în salam. Carnea de cal fiind prea seacă, se introduce în conţinutul ”salamului” untură de porc presată care nu se lubrifia cu carnea de cal, rămânând în conţinut nişte sfere de untură. Diferenţa între cele două gusturi care nu se întrepătrundeau, făceau produsul greţos. În plus untura presată ”poleia” întregul cer al gurii, ceea ce transforma felul acela de mâncare, într-un produs dezagreabil. Cu acel salam ne-au umplut gura pentru a ne “explica” dispariţia cailor de rasă din ţară. Era rezultatul campaniei de decimare a cailor româneşti de către aceeaşi ”fraţi” şi se pare că acum se vor ocupa, mai nou şi de decimarea acestei surse a hranei de bază care-i oaia, animal aproape nelipsit din viaţa noastră, dar şi din cultura noastră. Lucrurile erau prea evidente pentru a mai comenta ceva. Bacii turmelor au fost dijmuiţi de mai mult de o mie de oi. Bineînţeles că oile luate de la baci, erau dintre cele care mai trăiau. Apoi i-au lăsat să plece eliberându-ne satul. Au dus multă jale cu ei oierii, dar multă ne-au lăsat şi nouă. Ne-au lăsat cu hrana animalelor ca după pârjol, oferindu-ne în schimb un deal de stârvuri şi nici o găină în bătătura satului. Mihai baci, măcelarul de atunci al satului, a primit turma de o mie, de oi pe care trebuia să le sacrifice. Se pare că oprirea turmei în sat, avea în vedere şi faptul că în tot raionul Năsăud, numai aici era singurul abator, cu măcelar, care era Mihai bacii. Ce să facă el cu o mie de oi? Cum să procedeze? El ar fi trebuit doar să le taie. Acum era evident că v-a trebui să le şi păzească şi să le şi hrănească, altfel o să-i moară toate oile de foame şi asta pentru că cei care le-au ”preluat” nu se “încurcau” cu asemenea “probleme”. Avea el un ”prieten” , un ţânc de vreo zece ani. Nu-şi mai aducea aminte de ce, dar era sigur că acel pui de om o să-i rezolve această problemă şi i-a rezolvat-o. Cam tot pe atunci măcelarul cu soţia lui, au înfiat o fetiţă de care aveau grijă ca de ochii din cap. De câteva ori, fetiţa s-a întâlnit cu acel băiat despre care vorbeau. Măcelarul se gândea că poate acesta să fi fost motivul că l-a ajutat atunci băiatul, în aceea situaţie limită. De aceea, sau poate din altă cauză, cert este că băiatul acela, în condiţiile de atunci, i-a făcut un foarte mare serviciu. Şi-a mobilizat fraţii şi alţi prieteni, cu toţii împreună îngrijeau turma. Şi măcelarul şi-a luat câteva ajutoare cu care au măcelărit oile în câteva săptămâni bune. În jurul abatorului, pe un teren similar cu unul de fotbal au apărut spânzurători, unde animalele sacrificate au stat tăiate mai bine de o lună. Cu toate că nu era nici o îngrăditură în jurul terenului, nu s-a furat nici o oaie. Oamenii se uitau cum se altera carnea fostelor oi în bătaia soarelui şi ce preţ enorm a avut această bătaie de joc pe spatele fiecărui sătean.
Fetiţa de atunci, de care măcelarul şi soţia sa aveau grijă ca de ochii din cap şi o îmbrăcau ca pe o păpuşă, a devenit doamna Raţiu de astăzi. Este aceeaşi femeie care acum îl închide pe bătrân în casă, ori îl ceartă dacă nu reuşeşte să doarmă când ea doreşte să plece în oraş. Bătrânul Mihai baci, după ce şi-a terminat “destăinuirile” a realizat într-adevăr că nu l-a mai văzut de atunci pe acel băieţel şi acum aşa cum a constatat, este foarte adevărat că pe acest om îl vede pentru prima dată în viaţă.
Anton se ridică şi-şi lăsă interlocutorul de azi cu gândurile smulse din trecut. Cuiva i s-au şters vreo patruzeci de ani de viaţă.