Aşa cum poate vă imaginaţi şi am precizat, satul era mic dar prin el treceau toate turmele care vor popula Munţii Rodnei de la Şarul Dornei la Dealul Ştefăniţei şi din Şuvărosul până la Borşa. Era vorba de toate animalele dintr-un areal destul de mare al Transilvaniei În perioada de primăvară, cât timp turmele urcau în pastoral, pe o durată de vreo două săptămâni, umpleau toate drumurile satului cu un şuvoi de oi care se prelingeau ca şerpii pe drumuri şi uliţe până străbăteau satul. După acest ultim efort al turmelor, ca o mare uşurare începeau să se împartă, să se răsfire fiecare turmă căutându-şi drumul lor spre stâna de care aparţineau, care de această dată însemna şi odihnă şi mult aşteptata hrană proaspătă. Timpul cât turmele treceau prin sat, zi şi noapte-ncontinuu, zgomotul satului se modifica, se amplifica, se combin într-un zgomot nedesluşit şi tumultos, frământat şi purtat de acest “şarpe” uriaş care se scurgea prin sat făcând aproape imposibilă comunicarea. Pe parcursul traversări satului aerul devenea maroniu şi aproape irespirabil din degajările făcute de sutele de mii de oi, oameni, câini şi animale de povară, care “băteau” drumurile neasfaltate a satului de munte spulberându-i praful pretutindeni. Aşa cum bine spune şi poetul Coşbuc:

“Tropot de picioare multe,fum şi abur ca-ntr-un iad,
Vuiet cum îl fac prin baltă cei ce-alunecă şi cad.”

Timpul cât dura traversarea satului de către turme, drumurile fiind pline de parcă li-s-a pus un dop, deplasările băştinaşilor erau foarte limitate punându-i în imposibilitatea de a-şi folosi căile normale de deplasare. Pentru ca propriile animale să nu sufere în această situaţie de excepţie, le pregăteau din timp hrană pentru fiecare, să o aibă la îndemână în jurul caselor, pe grădini, fiecare cum putea şi cum îi erau posibilităţile. Şi într-o zi a venit şi NECONCEPUTUL. În acel an s-a produs un fenomen pe care nimeni nu şi-ar fi putut închipui sau gândi măcar. TURMA S-A OPRIT. Cineva a oprit turma. Efectivele estimative ale acestui şarpe uriaş ce “conţinea” oi, sute de mii de oi, cine mai ştie câte, avea o lungime ce se întindea, pe zeci şi zeci de kilometri. ”Dopul” format din aceste animale blajine, din aceste oiţe cu miei după ele, se tot umfla ocupând după străzile satului, grădinile oamenilor, curţile lor, fântânile lor şi chiar grajdurile, pridvorul. Invazia de oi acoperea completamente tot ce s-a putut în sat. Puţini sunt oamenii care înţeleg ce înseamnă acest animal, oaia, pentru munteni. Cu atât mai mare era durerea lor în faţa acestui fenomen distrugător, ucigaş, care se petrecea sub ochii lor, iar ei priveau neputincioşi la acest dezastru. Proviziile aduse de oamenii din sat pentru propriile animalele, le consumau oile venite cu turma. Animalele mici, păsările, le consumau câini ciobanilor. Dar mult mai ilustrativ ne prezintă această situaţie nemuritorul Coşbuc:
“Şi-acei ce de-a pururi au glume,
Azi tremură muţi şi-ngheţaţi
În jalea cea fără de nume:
Pustii ei se simt, şi-aruncaţi
Departe la margini de lume.”

Acesta era dezastrul oierilor şi a băştinaşilor acelui sat.”Umflarea” satului cu turmele de oi, a dus la moartea a mii de oi care or fi fost bolnave, ori erau prea slabe, dar mai ales cred că se sufocau stând băgate unele în altele, flămânde şi neadăpate în nemişcare,făcând pagube incredibile turmelor, ciobanilor, care nici nu mai puteau sacrifica oile ce îşi dădeau sfârşitul, neputând ajunge la ele. Neputând să le scoată din masa oilor.