Pe o banca de la“buclă”, în spatele ”Arcului solar”, sau cum l-au botezat studenţi: ”spânzurătoarea”, Anton observă că se odihnea un om bătrân. În drumul lui, în graba impusă de aceste zile, a trecut pe lângă el şi privirile i-au rămas “lipite de peisaj”. S-a jenat să se oprească brusc. Gestul nu-i era justificat pentru asemenea mişcare, cu toate acestea “aţa” îl trăgea spre acel om. Şi-a continuat parcă din inerţie drumul, apoi s-a hotărât, şi de pe Podul Unirii s-a întors. Ştia cine este omul şi ciudat, dar acest lucru l-a făcut mai agitat ca de obicei. Să fi fost gândul întâmplări ce îi alipea amintirea de el şi acea întâmplare a cărui erou a fost şi el şi acest om şi toţi care trăiau atunci în acel sat, unde s-a putut “realiza” acest lucru?
Nu-l văzuse de patruzeci de ani şi s-a hotărât “să-l fiarbă” şi el că lui Anton i-a luat ceva vreme, pentru a depăna timpul şi a şi-l readuce în memorie. Apoi, hotărâre bolnăvicioasă, parcă-şi dorea nespus de mult să mai discute, să mai asculte şi alţi oameni care au alte preocupări, care-i sunt în afara preocupărilor lui citadine sau profesionale. I-a cerut permisiunea să se aşeze lângă dânsul.
– Vai de mine , doar este loc destul i-a răspuns omul.
– Bună ziua Mihai baci, l-a salutat Anton.
– Ziua bună.
– Cum vă mai simţiţi? Cum staţi cu sănătatea?
– Cum să spun? Mai merge, cu altele nu mă pot lăuda.
– Dar de mult sunteţi în Baia Mare?
– Apoi da, cam de multişor. Să fie vreo 12 ani.
– Staţi la doamna Raţiu sau singur?
– La ea stau, dar parcă mai bine ar fi fost să stau singur.
– Dânsa ce mai face?
– Bine, numai că în ultimul timp e cam nervoasă. E adevărat că i-a murit soţul, dar de atunci a trecut ceva timp şi nu înţeleg de ce unii oameni după fiecare nereuşită a lor trebuie să fie nervoşi pe alţii.
– Mihai baci, aşa se întâmplă în realitate şi s-ar putea ca şi dumneavoastră să nu fiţi întotdeauna bine dispus.
– Tu ce-ai putea crede, dacă la plecarea ei la serviciu mă încuie în apartament. În unele seri, probabil doreşte şi ea să plece. Nu mă interesează unde, nu-s curios de ce, dar dacă nu dorm când şi-a propus ea să plece, îmi face un scandal monstru.
– De ce nu-i spuneţi să se căsătorească?
– Ginerele meu era un om cu funcţie în acest oraş, om cu multe cunoştinţe, om văzut, om între oameni. Ea are pe cineva, dar se pare că-i departe de cine era fostul ei soţ, şi-i cam ruşine. Probabil că de acolo-i provin uneori şi nervi.
– Auzi dar tu cine eşti de mă ”chestionezi” aşa?
– Nu vă mai aduceţi aminte de mine?
– Cum să-mi aduc aminte dacă nu te-am mai văzut niciodată până acuma.
– Aveţi perfectă dreptate, îi întări convingerile Anton.
– Şi atunci tu cum de mă cunoşti şi şti unele lucruri despre mine? Şti şi cum mă cheamă şi cine ştie ce mai şti.
– Vă mai aduceţi aminte de-o primăvară în care aţi tăiat în vreo trei-patru săptămâni vreo mie de oi?
– S-ar putea uita aşa ceva? Dar tu cum de şti, că au trecut de atunci patruzeci de ani? Puţini îşi mai aduc aminte, după atâta vreme, de lucruri, care poate sunt mai puţin însemnate.
Întâmplările şi eroii întâmplărilor care se vor derula, se petreceau într-un sat obişnuit de munte, ultimul sat prin care treceau turmele de oi în pastoral. După acel sat, destul de neînsemnat în restul timpului anului, drumurile turmelor se dispersau, ocupându-şi fiecare turmă, drumul sau poteca pe care vor urca spre stâna lor.