Oricum au încercat cioclii n-au putut să-l “coboare” nici măcar după moarte. Lumea a stat în cimitir până groparii s-au apucat să-i lărgească groapa pentru a-l aşeza la cele veşnice. Mărturisesc că n-am mai pomenit asemenea întâmplare şi m-a durut mult pentru că intelectualul acesta, un produs sută la sută maramureşean. Ce el a realizat n-a putut nimeni până la dânsul să facă. În plus ca fost director al Teatrului Municipal, sub a sa conducere, au sosit regizori de teatru şi de revistă din toată ţara şi din Bucureşti. Jucau şi bucureşteni la noi, mergeau şi ai noştri la ei, efectiv eram la curent cu mişcarea teatrală din capitală şi din ţară. Mulţi actori au fost asimilaţi de alte teatre, se mărea familia actorilor băimăreni în toată ţara, care evident că mai preluau roluri şi aici, mai aduceau un suflu proaspăt pe de unde veneau care zic eu era benefic. După ce n-a mai fost el director, cam prin preajma revoluţiei, a plecat un actor Lepedatu, băiat tânăr, talentat şi frumos şi încă nici azi după 13 ani nu poate zice că-i actor de bază într-un teatru din Bucureşti. Marian avea un cuvânt şi un rol mare în mişcarea culturală din întreaga ţară. A dispărut Marian şi noi ne-am reprovincializat. Poate nu toată lumea-i acordă aceste merite lui, dar ele erau evidente cât timp Mircea le deţinea şi au dispărut când el a murit. Tot aici, nu aş dori să las uitate multele dispariţii ale unor oameni de teatru, cu care Teatrul Municipal băimărean avea relaţii foarte bune cum a fost Maximilian. Unii dintre aceştia au plecat cu contracte din ţară. Nu ştiu dacă vor mai fi reînnodate, atât de strâns legate, aceste relaţii culturale cu Bucureştiul şi-o ţară întreagă, lucru după care deja tânjeşte multă lume de pe la noi. Aproape sigur că aceste lucruri sunt trecute în domeniul pierderilor.