Deci în acea după amiază Cupcea, Burnar şi alţi prieteni, oameni de litere, ziarişti şi chiar aspiranţi ai culturii scrise din oraş, se aflau la “Carpaţi” la o cafea, mai mult sau mai puţin îmbunătăţită. Erau timpurile tulburi din perioada imediat de după revoluţie, perioadă în care mulţi plăteau poliţe, crezând că în democraţie orice este posibil. Dacă ai fi avut de călătorit în trenurile îngheţate bocnă de pe atunci, şi ar fi strigat cineva: “ăsta-i teroristul !”, fără nici o întrebare, ceilalţi călători, erau capabili să sară pe tine, să-ţi tragă o papară soră cu moartea. Se pare că veninul adunat atâţia ani în fiecare, nu s-a putut vărsa şi linişti în câteva zile, cât a ţinut revoluţia. Îmi aduc aminte, că atunci, numai pentru faptul că domnul Simu era preşedintele ţărăniştilor din Maramureş, un grup de circa o sută de oameni, au plecat pe seară, să-i dea foc lui şi casei sale. Ce era nemaipomenit, nici unul dintre indivizi nu-l cunoşteau şi nu-i cunoşteau nici viaţa, şi nici suferinţele. Cu toate acestea, nici poliţia nu i-a putut tempera. Abia când au văzut omul, şi au stat de vorbă cu el, şi-au dat seama de oroare. Aşa erau oamenii atunci, aşa erau vremurile. În acea după amiază, la acea presupusă cafea, literaţii noştri, căutau poteca pe care ar fi trebuit să pornească societatea românească proaspăt bulversată. Toţi constatau cu tristeţe că vremurile erau rele, nu se putea miza pe nimic, şi ce era mai dureros, că aveau deja … o vârstă. În acel timp, Cupcea care era un bărbat impunător, avea aproape 1,80, se ridică de pe scaun şi, în gura mare strigă: “acum nu sunt vremuri bune, mie cel mai bine mi-a fost pe vremea lui Stalin”. În acel moment, de la o altă masă, s-a apropiat o persoană, probabil fost culturist sau rugbist, cu o înălţime de aproape doi metri, şi c-o alură impresionantă, care l-a luat pe Cupcea de subsiori şi l-a ridicat deasupra capului. Apoi l-a pus jos, şoptindu-i: „să nu mai vorbeşti prostii”. Foarte contrariat Cupcea îl întreabă pe individ: „Domnule, nu înţeleg ce te supără pe dumneata, în acele timpuri eram un holtei tânăr, puteam face orice, şi mai ales că şi aveam cu ce!”. Rumoarea i-a cuprins pe toţi şi matahala a dat o bere de împăciuire, aşa a preţuit el spiritul făcut de Cupcea, care i-a bine dispus pe toţi, şi în acele întunecate timpuri…
Poate că distinsul domn Marian, mai puţin cunoscut prin Cenaclu, deoarece nu agrea mentalitatea unora, el ca membru al Uniunii Scriitorilor, a avut parte de multe şicane de la fel de fel de culturici, dar incontestabil a fost cel mai prolific romancier din Maramureş cu cele 15 volume de proză şi teatru. A avut succes cu piesele sale de teatru jucate nu numai în ţară dar şi în alte ţări ceea ce în acele timpuri era ceva. Mai mult, o piesă de teatru a avut premiera în Cehoslovacia. Poate că uneori era infatuat cu cine nu trebuie, sau binevoitor exact cu cine n-ar fi meritat, dar el se bucura de prietenii până în Paris, lucru greu de suportat pentru mulţi nechemaţi. El era poate singurul scriitor român care nu se considera provincial. A avut o viaţă foarte agitată şi în desfăşurătorul său era trecută şi gazetăria. Pentru vinderea ultimelor volume tipărite a trebuit să umble cu traista, să le vândă singur. Şi ca punctul vieţii să fie în ton cu viaţa, o hemoragie cerebrală l-a trecut la cele veşnice la 60 de ani, nefiind bolnav sau suferind niciodată. Ziceam de punctul vieţii…Nu numai că lumea aceasta a fost mică pentru el, dar nici groapa nu i-a fost mai mare. Intr-un pământ îngheţat, imediat după Anul Nou groapa era făcută cu mult mai mică decât coşciugul.