Pictorul Hamza avea suferinţa lui. A fost un an căsătorit c-o activistă, care n-a înţeles că într-o familie există bărbatul şi femeia şi că ei de aceea s-au ”luat” pentru că se plac unul pe altul şi nu pentru că sunt membri de partid. Iar în familie, bărbatul şi femeia, se luptau pentru binele lor şi nu pentru doctrina partidului. Nici unul nu a putut înclina steagul şi după un an s-au despărţit. Hamza nu s-a mai căsătorit niciodată. Nu credea că mai poate relua această experienţă. S-a căsătorit şi aşa foarte târziu şi acum nu mai era dispus să “umble-n penele” cuiva. Experienţa aceasta i-a rupt sufletul. Uni se laudă că au făcut în viaţă palate, copii, averi el nu şi-a putut consolida măcar căsnicia. Tot ce i-a rămas au fost prietenii şi pictura care-i suscitau pofta de viaţă. Dintre prietenii de breaslă, Şainelic s-a stins ca o lumânare, care a fost aşa de subţire că nici n-ai îndrăznit s-o ţi în mână de teamă că umblând cu ea să nu-i grăbeşti tu mai repede sfârşitul. Ceilalţi prieteni, după cum spunea el i-au devenit neprieteni şi l-au lovit exact unde l-a durut cu adevărat. Aproape fiecare expoziţie de pictură la Galeriile de Artă din Baia Mare, se făcea în organizarea lui Hamza. Dacă nu o realiza el nemijlocit, cel puţin era consultat, ţinându-se cont c-a fost inspector judeţean la cultură, că era unul dinte cei mai renumiţi pictori în viaţă fiind consacrat de mult în cărţile de specialitate din ţară şi din lume. Cunoaşterea lui se datora numeroaselor participări la expoziţii de grup sau individual, în aproape toată lumea, unde era agreat, dorit şi recunoscut. S-a sărbătorit centenarul Şcolii de Pictură din Baia Mare. S-a făcut o expoziţie retrospectivă cu invitaţi de aici din oraş, printre ei se găseau în afară de colegi, prieteni, chiar foşti ucenici de-ai lui, care în diferite tabere-i cereau încă sfatul, îi acceptau criticile, iar dintre artiştii din ţară şi dintre cei de peste hotare, majoritatea pictorilor erau prietenii lui Hamza. Ei bine nu numai că s-a trecut peste fazele discutate, sau că n-a fost invitat să expună, dar nici măcar n-a fost trecut în catalogul editat cu aceea ocazie aniversară. Catalog care cuprindea toţi pictorii băimăreni dintru-nceput şi până în prezent şi unde n-a existat loc pentru numele de Hamza. Un catalog din care era omis, cu bună ştiinţă, un mare pictor. Cine l-a şters, pentru că era clar că aceasta nu era o omisiune, cunoscând că asemenea lucruri se fac prin copierea a zeci de cataloage. Spun prietenii, a spus-o şi Hamza, după acest afront care i-a cauzat cea mai mare supărare din viaţa lui, că acea depresie, acea cădere psihică, probabil i-a declanşat cancerul care la răpus în apogeul creaţiei. De el îi era dor lui Anton, mai ales că Dumnezeu i-a dat posibilitatea de-al înţelege pe acest om mai bine, mai ales după unele încercări la care viaţa l-a supus. La ultimul concurs : ”Cartea anului”, Anton a depus două titluri pentru acest concurs. Ca să-i arate “preţuirea” de care se bucură în rândul celor care au selectat şi decernat premiile, la secţiunea proză nu s-a alocat nici un premiu. Nu era nici-un fel de clasificare. Nu era şocat deoarece ştia că nu-i agreat de oamenii de cultură a oraşului. S-a dus după concurs să-şi ridice cărţile. Atunci într-adevăr a fost şocat. Cărţile lui nu mai existau. Au fost furate înainte de-a fi participat la concurs. Asta da subtilitate. Acesta a fost primul an când cărţile s-au dat pe liste sub semnătură, şi evident, când au început să dispară. E greu să răzbeşti în orice domeniu. Da îi era dor de Hamza şi de Simion şi ei au fost doi năpăstuiţi ai sorţii. Spre deosebire de Hamza care era un taciturn şi care trebuia să aibă o oarecare consideraţie faţă de tine, pentru a catadicsi să-ţi răspundă la vreo întrebare, cu toate acestea, nu întotdeauna erai sigur, că răspunsul său nu va fi unul acid. Simion în schimb era foarte sociabil, binevoitor şi c-o inimă mare. Nu putea refuza pe nimeni. Dar nu de puţine ori găseai la el oameni luaţi de pe stradă pe care-i cinstea cum putea el mai bine. Sunt sigur că multă lume mai are şi astăzi de-i returnat sume de bani cu care i-a împrumutat. Erau şi asemenea oameni, care dacă nu ştiau unde vor mânca, pur şi simplu mergeau la Simion la masă fără să-l anunţe şi evident fără nici-o jenă. Foarte mulţi profitau de bunătatea lui dusă uneori până la prostie. Era un personaj contradictoriu în propria-i lui piele.