Cu aceste gânduri ajunse Anton în faţa sediului Urbis, căutând pe prietenul său Dan, un om mai mic în stat dar bine făcut, negricios, care pe vremuri cucerea femeile prin negarea lor, un bun familist, aici având o funcţie importantă, în angrenajul unităţii. Este un om de onoare, îşi respectă întotdeauna cuvântul şi te puteai baza pe prietenia lui. Poate că pentru aceste calităţi a lui Dan, se află Anton acum, aici.
– Bună ziua !
– Bună. Doar n-ai venit să-ţi dau banii pe articole? Să ştii că nu-mi plac scriitorii golani şi vorba unuia care a venit în ţară de câteva zile: ”Domnule dincolo lucrezi dar nu te stresează” Tu de ce mă stresezi?
– N-ar fi răi nici banii, dar îmi trebuia o “zisă de-a ta” s-o pun undeva, s-o dai la schimb, dar vizita mea are principalul scop, de-a te vedea.
– La chestia cu “n-ar fi răi” să ştii că mi-au luat pagina de ziar.
– Ştiu, dar e bine şi aşa.
– Cum îi bine ?!
– A fost bine că ţi-au dat-o. Până şi tipi aceia şi-au dat seama că au nevoie de ceva care lor le lipsea. Un aer mai proaspăt. Ceva mai puţin şablonat. Unghiuri şi gândiri mai puţin uzate. Nu cred că le-a fost uşor să facă gestul acesta. Să cedeze o pagină din propriul lor ziar. Iţi poţi imagina cam ce înseamnă acest lucru. Şi-au rupt nu din pâinea lor, din mândria şi supremaţia pe care până acum nimeni nu le-a contestat-o. Aşa era. Lumea de atunci era convinsă că tot ce spun ei, aşa şi este. Cu această ocazie şi-au dat seama că nu toate-s pe lume aşa, cum ei zic. Ei însuşi, din acest moment pot fi contestaţi. Îţi imaginezi ca în profesia lor, să accepte că sunt alţi dacă nu mai buni ca ei, măcar la fel de compatibili ca şi ei. Recunoaştere,indirectă este adevărat, dar tot recunoaştere se cheamă. Nu-i puţin lucru.
– Asta ştiam şi eu. De ce ai spus că-i bine că mi-au luat-o?