Apoi atmosfera aceea cu fumul gros de tutun, nu te prea îndeamnă la peroraţii. În fine să intrăm undeva. Acel undeva s-a nimerit a fi cofetăria ”Violeta”. Era să zicem localul ideal dar este aşa de luminat parcă era pregătit pentru conjuraţii. Vom putea petrece aici o oră, două.

– Am rămas cu vechile poveşti, la dezastrul produs în Rodna de tătari la 1241, care au ocupat Cetatea prin cumpărarea lui Hertzel şi Ditrich, şi au trecut-o prin foc şi sabie, iar pe cei mai tineri şi mai vajnici luptători i-au luat în Hoardă.
Aristaldis a coborât cu falanga lui să dea riposta tătarilor. A aflat cetatea încă fumegând şi nici picior de tătar. Cu toate că le ştia “obiceiurile”, de această dată tătarii au acţionat într-o grabă inexplicabilă chiar şi pentru un militar de carieră. Lucrul acesta i-a luat ultima posibilitate de-a trimite o ştafetă Bistriţei care să-i prevină de nenorocirea ce urmează să se abată peste ei. Aristaldis a trecut în revistă pagubele materializate prin distrugere şi jaf. Nu mai exista nici un supravieţuitor. Dacă tot ce era construcţie a fost incendiat, ruperea de nori care a căzut peste Cetate a umplut-o cu noroi pe toată faţa cetăţii. Trebuia începută curăţenia. Trebuiau şterse urmele mongolilor. Treabă era destulă, oameni nu prea mulţi. Cel mai dureros şi neplăcut lucru era adunatul şi îngropatul cadavrelor. Putea spune că nu era om din falanga sa care să n-aibă un mort de îngropat. Pe măsură ce se adunau cadavrele într-o meandre a Samusului, Aristaldis devenea tot mai agitat şi mai supărat. N-au adunat nici un sfert din cei morţi ca să i se certifice bănuiala. Între morţi nu era nici unul dintre acei care a fost în catacombe. Negru de supărare, cu sufletul întristat, a luat un detaşament cu care s-a dus la poarta cetăţii de la hait şi cealaltă poartă de la biserică. Ambele erau colmatate. Acum era convins că n-a fost numai o luptă pierdută. Asupra satului său s-a abătut un dezastru. Poate de atunci pe locurile acestea, uşile de la intrare nu se mai fac numai cu deschidere înspre interior. Pe atunci uşile toate se deschideau numai spre exterior şi în acest caz colmatarea uşilor a dus nu numai la blocarea locuitorilor cetăţii în catacombe, dar şi asfixiaţi lor, după colmatarea uşilor şi a puţului de aeraj. Aşa s-au sfârşit urmaşii cetăţii alături de toate femeile din cetate. Acum erau ca un copac care-şi pierde trunchiul. Nimeni nu şi-a putut imagina o nenorocire atât de mare. Şi dacă ar fi stat în faţa mongolilor, dacă ar fi participat la zdrobirea lor, n-ar fi putut înregistra o asemenea pierdere. Cine-şi poate imagina viaţa unui sat, a unei comunităţi fără copii, fără femei. Poate până atunci oricine făcea planuri asupra unei localităţi, în aceste planuri erau incluse utilităţile, poate dorinţele, poate un anumit confort, dar să-ţi faci planuri pentru o localitate în care nu va fi procreaţie şi fructele ei copiii, parcă-i nelogic. Nu stă în picioare. Localitatea îşi pierde sensul existenţei. Detaşamentele de luptători au reuşit decolmatarea uşii de pe cetăţuie. Duhoarea care le-a inundat nările confirma bănuiala lui Aristaldis. Au intrat cu toţii în catacombe.