– Nu te superi dacă te întreb, de ce calci cu atâta fereală cu piciorul?
– Am avut o operaţie pe oase. Se zice că va mai dura refacerea. N-aş mai dori să-i văd cum mă bonţălesc. Aşa că probez să mă feresc cât pot de asemenea revederi.
– Domnule…
– Ion, Ion mă cheamă.
– Domnule Ion, sper să nu te superi, mai demult nu erau atâţia medici dar erau şi oamenii mai pricepuţi la mai multe rosturi. La vânătoare, în cazul unui necaz cum îl aveţi şi dumneavoastră, se purtau cizme birghele, care protejau piciorul prin strângere şi prin faptul că erau confecţionate cu tureac lung şi dublă fixare cu şireturi. Eu am moştenit o pereche dar nu le-am putut folosi fiindu-mi prea mari. Cred că ţi-ar veni numai bine. De vrei ţi-le dau şi se duse să le aducă. Poftim probează-le.
– Omule bun, nici nu ştiu ce să zic, nu m-am gândit măcar la aşa ceva, apoi cred că sunt şi tare scumpe.
– Te cred că nu te-ai gândit, de unde să ştii că am aşa ceva, dar dacă vrei ţi-le dau. Ion le luă, le desfăcu şireturile şi le încălţă. Strânse şireturile şi observă că omul nu minţea Se mulau bine pe picioare. Se ridică şi într-adevăr parcă picioarele-i deveneau mai sigure. Era mai stăpân pe ele.
– Domnule fără să mă cunoşti mi-ai făcut mult bine. Cât ceri pe cizme?
– Ioane, pe mine mă cheamă Gheorghe. După cum am văzut eu, ţie nu ţi-e indiferentă casa pe care ai vizitat-o. Din câte ştiu eu este şi de vânzare, aşa că ne-om mai întâlni.
– Cum, chiar este de vânzare? Mari bucurii mi-ai făcut azi şi când te gândeşti că dimineaţă nici nu te cunoşteam. Acum sunt sigur că ne vom mai întâlni. Spune-mi te rog preţul cizmelor.
– Uite, care-i povestea. Eu le am mai demult. Mai poartă-le şi de-ţi sunt bune, de-ţi fac bine sunt sigur că mi-le vei plăti. Acum mergi sănătos.
– Gheorghe, deocamdată îţi mulţumesc! Dumnezeu să-ţi dea zile bune şi sănătate!
– Asemenea.
După aceste evenimente Ion era decis să cumpere casa şi să se mute la Săcălăşeni.
Nelu l-a găsit când el îşi licita apartamentul din preţul căruia dorea să-şi cumpere casa care-i tulbura visele.
Anton ar fi dorit să mai schimbe câteva vorbe cu un prieten. Era seară, era o vreme superbă şi la ieşire se întâlni cu vecinul lui cu Nelu, acelaşi Nelu care era şi lider sindical la Liga minerilor şi el poate a ieşit tot pentru “o gură de aer”. Anton n-a dorit să amorseze el discuţiile pe teme în care Nelu era de ”profil”, deoarece în ultimul timp, privatizările dubioase împotriva cărora s-au ridicat sindicaliştii au avut şi victime.
– Încotro? îl întreabă Nelu.
– Pur şi simplu să iau nişte aer. Tu ce veşti ai?
– Multe, dar nu ştiu care te interesează?
– Care vrei tu. Să le auzim.
– Prima veste este că fostul meu coleg şi prieten, Ion, cel care s-a accidentat se mută la sat.
– Are ceva posibilităţi, rudenii sau pe ce bază? Cum de s-a hotărât?
– N-o să-ţi vină să crezi .Ultima oră când l-am vizitat, el îşi vindea la licitaţie lucrurile din casă şi chiar casa. Cu banii obţinuţi din vânzări, şi-a luat o gospodărie în Săcălăşeni şi două mânze
– Dar astea la ce i-or fi bune?
– Vreau să-ţi spun că Ion este un mare iubitor de animale. De loc el se trage din Moldova de unde au venit mulţi în mineritul maramureşean. Unul mai vârstnic dintre moldoveni, Acatrinei, i-a spus că el se trage din Mai Marele peste Grajdurile Domnului Lăpuşneanu. Că o fi adevărat, că nu, nu se poate demonstra, cert este că Ion, are o mare dragoste pentru animale. Le ştie umbla în rosturi, se pricepe să le îngrijească şi o face, cu foarte multă pasiune. Zice că din cele două mânze de rasă o să-şi facă o herghelie şi sincer să fiu eu îl cred. Pasiunea lui şi faptul că va avea şi unde, ne va demonstra dacă are în el ceva din fostul Mai Marele peste grajdurile Mariei Sale, Alexandru Lăpuşneanu.
– Interesantă întrecere cu viaţa a pornit omul acesta, care era să rămână schilod pe viaţă. Şi cu sindicatul cum mai merge?