Poate această întâmplare tristă să-l fi readus în realitate, dar sigur era că vacarmul şi vermiala ce era la casa lui Ion , ar fi trezit şi morţii. Nelu nu înţelegea nimic din ce se întâmpla acolo. Vreo treizeci de oameni mergeau, veneau, unii duceau mobila alţi o aduceau şi peste toate acestea ţipetele, strigăturile, vacarmul era de nedescris. A încercat să vorbească ceva cu Ion, dar toate au fost în zadar. Ion l-a văzut pe Nelu, s-a dus la el şi i-a spus că intr-o zi sau două trece pe la el. La asta s-a redus vizita lui Nelu la Ion.
Ion nu credea în coincidenţe. Cu toate acestea s-au văzut din nou la un prieten din Săcălăşeni. Cândva, cu ocazia botezului unui copil al acestui prieten, a fost şi el invitat, soţia lui Ion era înrudită cu gazda, mai de departe, dar rude şi acum se văd iar aici. El, în adâncul sufletului, şi-a dorit mai demult să facă această vizită, dar nu totdeauna ce ne dorim se şi împlineşte. Acum era aici şi-şi dorea nespus să vadă un anumit loc, o casă cu grădină, care chiar dacă nu seamănă cu nici o casă din copilăria sa, îi aducea aminte de casa bunici, casa în care, în fiecare an era şi el musafir câteva zile. Nu putea spune că acolo a fost răsfăţat ori n-a avut şi el munca lui, dar întâlnirile cu bunica lui, erau ca un schimb de lumi. Când dânsa avea poftă de poveşti, îl lua deoparte şi-i descria lumea care a fost, timpurile trăite de ea în acea lume, curiozităţi, obiceiuri şi mode, la care lumea de acum se uită cu nepăsare şi fără emoţii. Lumea prezentată de bunica, era aşa de feerică, de ireală că erai sigur că nu şi-ar găsi locul în zilele acestea. Parcă pudicitatea ei a pus o barieră între ce-mi povestea bunica şi ce se crede acum a fi buna cuviinţă. Nu puteam eu analiza spusele bunicii, din cauză că din cele spuse de bunica, eu n-am mai apucat să cunosc nimic. Probabil chiar de le-aş fi cunoscut, eu nu le-aş fi putut “îmbrăca” aşa de frumos ca dânsa, făcând dintr-o lume reală una de basm. Şi toate aceste lucruri mi-au venit în minte când am văzut căsuţa aceea. Acum eram în drum spre acea locuinţă. Încă îl supăra piciorul, păşea cu fereală stând mai aproape de gardul din partea piciorului bolnav. Colindând uliţa cu visele lui, cu dorinţele lui, un localnic i-a dat bineţe:
– Bună ziua.
– Bună să-ţi fie inima.
– Căutaţi pe cineva anume?
– Merg puţin mai încolo. Am văzut o casă, care îmi aduce aminte de copilărie.
– A căruia-i casa?
– Sincer să fiu nu cunosc persoanele, proprietarii, dar e vorba de casa cu geamurile care au lemnăria vopsită maron.
– Ştiu de care casă zici, când te vei întoarce înapoi te-oi ruga să intri puţin, şi pe la mine.
– Bine. Ion s-a dus la casa respectivă şi tare rău i-a părut că nu era nimeni acasă. S-a învârtit puţin prin curte, s-a uitat cum este alcătuită gospodăria, apoi s-a aşezat pe butucul de crăpat lemne să se odihnească. Acum chiar că se simţea ataşat de această gospodărie. Cu aceste gânduri s-a îndreptat spre locuinţa prietenului. În drum n-a uitat să intre şi la omul care la poftit să-i facă o vizită. A intrat:
– Bine te-am aflat. Acum m-am întors.