Poate că la început omul nu se sesizează, dar în acel moment, inima pentru câteva milisecunde se opreşte după care va lucra în ritmul redus, ritmul somnului. Cu vârsta, aceste mili-opriri se măresc ajungând la fracţiuni de secundă şi mai mult. Organismul nostru slăbind, cresc pauzele, devenind din ce în ce mai mari. Toate acestea datorate uzurii reale a potenţialului biologic uman. Între timp, aceste pauze crescând, apare şi ziua când repornirea inimii devine imposibilă. Se pare că aşa mor cei mai mulţi cardiaci între aţipire şi somn. Acesta-i mecanismul.
– M-ai speriat doctore !
– De ce, moartea-i ceva natural.
– Adevărat, dar nimeni ne se gândeşte la ea, ca la o mireasă. Cu toţi o dorim cât mai departe.
– Domnule Nelu, noi nu ne putem schimba destinele, uneori nici măcar obiceiurile. C”EST LA VIE… Cu spaima în suflet, Nelu a mulţumit doctorului pentru clarificarea situaţiilor a ortacilor bolnavi şi s-a hotărât, ca înainte de a merge la sediu să treacă şi pe la prietenul său Ion. Acum că ultimele discuţii cu doctorul i-a băgat spaima în suflet, şi-a adus aminte de echipa care a fost detaşată pe câteva luni la Gura Barza. La întoarcere unul dintre băieţi i-a povestit următoarele: ”Era ziua în care ne-am primit întâiul salar. Ar fi trebuit să fim veseli, bucuroşi, realizările fiind frumoase şi câştigul era pe măsură. Cu toate acestea, în curtea minei, mulţimea de bărbaţi şi femei erau tăcută. Cu ceva timp în urmă s-a anunţat la megafoane, că în urma unui accident, am rămas cu trei ortaci mai puţini. Lumea era adunată într-un rând în faţa unuia Jold, care strângea chetă pentru văduvele şi orfani rămaşi după cei trei. Nimeni nu vorbea cu nimeni. Toţi erau agitaţi. Cei trei morţi au fost nişte băieţi de ispravă, tineri, foarte tineri. Accidentul respectiv a lăsat fără tată opt copii. Salvatorii erau angajaţi cu smulgerea lor din pântecul muntelui. Eu i-am dat o parte din salar la Jold şi aşteptam colegii să termine şi ei să ne tragem către dormitoare. În aşteptarea mea mută, trece pe lângă mine, o tânără nevastă roşcată care şi-a scos un telefon mobil şi aveam impresia că ea chiar chicotea în telefon. În starea în care mă aflam, nu eram capabil să realizez ce era distonant în ce se întâmpla acolo. Părul roşu aprins al femeii, când toate mineriţele aveau basma neagră pe cap, chicoteala ei, când toată lumea-i în doliu. Acum când toţi se reculegeau, toţi se căutau şi-şi doreau parcă să şteargă tristul eveniment dintre ei, la toate acestea a apărut femeia cu telefonul. Roşcata şi-a închis celularul, s-a oprit lângă mine şi mi-a spus: ”Omul meu e puţin schizofrenic, şi-mi face tot timpul versuri, care mi-le transmite pe celular. Uneori mai are parte şi de comentarii la opera lui, acum nu se poate dar el insistă continuu. Asta face tot timpul când nu-i în şut.
– Şi nu vă temeţi să trăiţi cu-n schizofrenic?
– Nu-i cea mai bună rezolvare a vieţii mele, dar e mult mai bine decât singură. Din ochi îi curgeau două bobiţe cristaline. M-am întors şi fără să-mi mai aştept ortacii, m-am dus la dormitor.”Unde bărbaţii lipsesc, trebuie să te mulţumeşti cu ce găseşti”.