În privinţa problemelor sindicale, avute azi, era mulţumit de rezultatele obţinute, şi-ar dori ca sfârşitul acestei zile să nu fie germinator al altor probleme, care după cum se vede sunt cumulative. Şi sufletul lui Nelu era în suferinţă, nu numai a lui Radu. Este un lucru dovedit pentru cei care “dau din liniştea proprie”, că o oarecare perioadă de timp resimt această “preluare” a necazurilor celorlalţi şi ”cedare” către ei a stării lor de “linişte” solicitate. Acelaşi fenomen se întâmplă şi cu cei care se străduiesc să înveselească sufletele aflate în suferinţă. După ce se termină spectacolul, actorul se întristează. Se pare că legea lui Lavoisier e valabilă şi la sufletele oamenilor nu numai în chimie. A trecut pe lângă o bodegă, unde prin geam a zărit un om mai în vârstă, un pensionar de la care ”mai fura din meserie”. Bătrânul a fost primul preşedinte de sindicat în ramură după naţionalizare. El îi mai destăinuia ce sunt şi ce ar trebui să fie sindicatele. Lecţia asta nu-l interesa astăzi pe Nelu, dar îi plăcea să stea de vorbă cu acest om de la care puţini ar fi cei ce n-ar avea ceva de învăţat. Mai preţuia la omul acesta şi modul de “predare”, care nu era unul didacticist sau ostil, ci “curgea” liniştit şi cu folos. Audierea lui era o plăcere poate şi datorită faptului că nu-ţi pretindea să-i “bei” vorbele şi ce era cu adevărat minunat, nu realiza cum procedează, de unde ştie, dar nu-ţi spunea, nu-ţi povestea, numai ce tu aveai nevoie. Acest lucru-l făcea deosebit de preţios deoarece ştie fiecare că, mai ales în compania unui “pahar de vorbă” majoritatea oamenilor povestesc numai ”fapte eroice şi extraordinare”, se grozăvesc în faţa auditoriului, se dau mari. Acum îl înţelegeţi pe Nelu care nu pregeta să-şi cheltuiască timpul în compania prietenului său mai vârstnic. Cum a intrat acesta l-a şi luat în primire.
– Dar ce mai face tineretul, ori ţi-s-au înecat corăbiile? Îl “testă” Grigore.
– De, nu-i în fiecare zi sărbătoare…
– Vai Doamne tu vorbeşti? Tu care ai de partea ta tinereţea şi sănătatea. Eu ce replici ar trebui si-ţi dau? Eu care-mi văd zilnic prieteni şi cunoştinţele din ce în ce mai bătrâni şi trecând printre ei, zilnic îmi rămân două trei saluturi, care nu mai am cui să le ofer. Celor care ar fii trebuit să „le dau” au dat ei în primire. Hălăduind pe acelaşi străzi cât îi ziulica de lungă, întâlnesc din ce în ce mai puţine cunoştinţe în oraş şi din ce în ce mai mulţi dintre ei la rubrica deceselor. Pe uni-i “roade” mai tare viaţa. Îi ”scobeşte” şi ei parcă să străduiesc în a-ş ruina sănătatea, persistând în viciu cu o pasiune vrednică de o cauză mai bună. Fac acest lucru pentru că încă nu ştiu ce-i boala. Poate că eu uneori să-ţi par mai melancolic, poate nu, dar sunt sigur că nu odată ai auzit vorbele: ”nu mai e ca altădată” , ”toate se schimbă toate se destramă”. Lucruri adevărate de altfel deoarece lumea nu stă în loc, dar aceste remarci au darul de-a ofusca tineretul de-al plictisi. Ce nu realizează cei pe care-i supără aceste vorbe, este că omul care le rosteşte, încearcă de fapt să-i spună cam în ce stadiu a cunoscut el lumea, unde era el la acel stadiu, sau de unde el ”a învăţat-o”.