Captaţi de încercările vieţii în care trăim, în care ne zbatem să asigurăm familiei ceia ce se numeşte oarecare nivel de trai, suntem “furaţi” de profesie, de carieră. Ocazie care ne face să slăbim vigilenţa în alte planuri, omiţând faptul că am putea avea parte şi de altfel de “războaie”. Aşa ni se întâmplă, dacă “nu suntem pe acea lungime de undă”, nu suntem în mijlocul preocupărilor copiilor şi ne dăm seama de aceste zbuciumări, numai în momentul desfăşurării.”Cea mai simplă generaţie” are în componenţa ei, un părinte şi un fiu sau fiică. Vorbind despre conflictele dintre generaţii, nu-mi dau seama de ce lumea crede că acest lucru se întâmplă între mase de oameni, deodată. Dar se vede că această gândire este total eronată deoarece, Bunul Dumnezeu, a lăsat posibilitatea “predării” dintre generaţii, numai între două, câte două, şi alte două persoane şi tot timpul fără nici-un fel de simultaneitate, altfel ar fi războaie şi pentru aceste predări între generaţii. Cu alte cuvinte, ceia ce de fapt ar putea fi certificarea maturizării, se poate face la fiinţele cu temperamente melancolice şi flegmatice pe o perioadă mai lungă de timp, pe când la temperamentele colerice şi sangvinice, pot ca să aibă manifestări violente, în momente de maximă tensiune sau toleranţă. Pentru copil această manifestare este o “rotunjire” a drepturilor, justificate sau nu la acea oră, pentru părinte de regulă este o cedare şi o dezamăgire a vieţii sale, viaţă în care el aşa a făcut şi aşa a crezut că a făcut totul, pentru acea fiinţă care este copilul lui. Din acest moment, chiar sfaturile bune date de părinţi, vor fi barate, contrazise, neluate în seamă, pentru ca “frânghia” care i-a legat pe unul de celălalt, se rupe, pentru a nu-l mai putea întoarce la ce a fost. În acest moment, ţipătul tău de disperare, al tău de părinte, nu-i mai pare urmaşului tău un ţipăt de jale, de ajutor, de disperare, ci se transformă în inima lui întru-un ecou, care devine din ce în ce mai bălăcărit, mai nenuanţat, mai nedefinit. Părinţii au bucuria faptului că progenitura i-a crescut, iar ei şi-au împlinit misiunea şi de acum copilul v-a face aşa cum zice el, că va proceda, viaţa, sau poate “prietenii” îi vor modela viitoarele cărări. Este dovedită nimicnicia noastră, a oamenilor în acest univers, dar fiecare din noi tinde să devină din acel nimic un “cineva”. Poate că nu reuşim să dăm atâtea sfaturi unui copil câte a putut scrie Neagoe Basarab,dar ori ce om de bună credinţă, dacă doreşte să facă lucruri bune în viaţă, poate consulta Biblia unde, aşa cum spun Marii Oameni ai lumii pot găsi sfaturi şi alinare totdeauna. Necazul este că toţi oamenii ştiu citi, dar puţini sunt capabili să înţeleagă ce se spune cu adevărat în Biblie, şi mulţi dintre ei nu au curajul să ia Cartea Cărţilor în mănă, ceia ce denotă lipsa lor de credinţă. Dar cel mai dureros lucru în această”desprindere” este că pruncul îşi jigneşte şi umileşte pe omul sau femeia care i-au dat viaţă, l-au îngrijit şi crescut ca să poată astăzi să aibă pretenţii asupra propriilor lor părinţi. Aşa crede odrasla că–şi intră în drepturi, pe necazul altora. Aici am ajuns şi eu cu creşterea copiilor mei, încheia Radu şi plecă fără nici o altă vorbă.
Nelu nu se grăbea să părăsească sediul. Se gândea şi el la ”recunoştinţa” copiilor lui Radu.