(joi, 24 0ctombrie 2002)

După ce am văzut cele trei sau patru ecranizări ale catastrofei titanicului, mi-am adus aminte că una dintre mătuşile mele păstra un ziar în care, pe vremea când eu l-am văzut, erau scrise înşiruiri de nume, ce atunci nu-mi spuneau nimic. Totuşi faptul că ea a trecut la o sectă religioasă cam în acea perioadă de timp în care fusese tipărit ziarul, apoi simplul gest de-a păstra mai mult de o jumătate de secol un ziar, intuiţia-mi spunea că există o legătură între înşiruirile acelea de nume din ziar şi mătuşă-mea.
Într-una din zile, când era oarecum mai dispusă la vorbă şi probabil mai indiferentă la fapte, a scos „foaia” de pe unde o ţinea ascunsă şi mi-a permis s-o citesc. Ziarul era chiar din 1912, la câteva zile de la catastrofa Titanicului. Pe listele acelea cu nume întortocheate, erau şi ale doi tineri din satul nostru. Dânsa mi-a spus că unul dintre cei trei flăcăi care au plecat în America era logodnicul ei. „Mătuşă nu te supăra dar pe ziar sunt numai două persoane de aici”. „Este adevărat, cel de-al treilea trăieşte şi astăzi. De fapt el mi-a adus şi ziarul, doar n-ai crezut că pe atunci veneau ziare prin cătunele Ardealului unguresc”.
În secolul XIX mulţi ardeleni, ca ultimă posibilitate de trai, alegeau emigrarea în America. S-a nimerit ca în 1911 să se întâlnească cei doi răposaţi şi Iosif Tăpălagă şi s-au înţeles să emigreze. Au plecat în toamna lui 1911 şi până au putut să se îmbarce au pierdut aproape şase luni. Când s-au văzut pe Titanic s-au considerat cei mai fericiţi oameni din lume. Şi dacă le-ar fi spus cineva ce urmează să păţească, nimeni nu i-ar fi crezut, după ce au văzut ce înseamnă şi ce era la acea oră Titanicul. Cei trei erau buni prieteni, se descurcau în mai multe meserii şi chiar la afaceri. Până au putut pleca cu Titanicul, o rupeau bine pe engleză. Se pare că transporturile de emigranţi din Anglia a fost stopat o perioadă tocmai a putea umple Titanicul la prima cursă. Ei erau siguri că vor „cuceri America”. Apoi a venit catastrofa care a lovit Titanicul şi din trei a rămas doar Tăpălagă care după ce a fost salvat, a fost dus în America unde a muncit până şi-a putut face rost de banii de întoarcere acasă. N-a spus nimănui de ce, dar pentru el capitolul America era închis. Poate deoarece şi-a pierdut cei doi buni prieteni, poate grozăviile văzute şi trăite în acea catastrofă, nu se ştie, cert este că s-a reîntors în ţară. Odată ajuns a început să se alăture luptei pentru unificarea Ardealului cu Patria Mumă. Îl întâlnim printre delegaţii comunei Rodna din partea partidului social democrat, la Alba Iulia în 1918, unde declară:”Particip la Marele Congres Naţional Român ce are scop de-a hotărî soarta şi viitorul României”, declaraţie consemnată în 30 noiembrie 1918. După aceste evenimente, s-a luptat din toate puterile sale pentru binele consătenilor săi. A deschis un atelier de pantofărie executând pentru propri-ai reclamă şi renumitele ghetre americane. O dată cu trecerea timpului, atelierul se micşorează, ca în final să devină o simplă ”şuştărie”, în care solitar mai repara doar încălţările consătenilor. Foarte rar mai primea şi comenzi de-a mai confecţiona cuiva pantofi. Întâmplarea are şi un tâlc. Băştinaşii acelui sat, urmaşii grănicerilor batalionului II Năsăud, soldaţi cunoscuţi pe vremea lor de însuţi Napoleon, firesc aveau faţă de haina militară un respect aparte şi foarte mulţi se luptau să ajungă militari de carieră. De la întâmplarea cu Titanicul din acel sat au ajuns ofiţeri superiori 23 de persoane. Doi dintre ei erau femei, dar nici unul nu era la marină. Toţi erau în armata terestră. Se pare că umbra Titanicului era destul de vie printre oamenii care-l aveau pe Tăpălagă, supraveţuitorul de pe Titanic. Prin anul 1958 naufragiatul de pe Titanic s-a stins, lăsând în urma sa povestirile vieţii sale, acest personaj deosebit care şi-a pus puterea, bogăţia şi cunoştinţele în slujba semenilor săi, din 1912, de când Titanicul s-a scufundat.