Toata lumea incerca sa-si regandeasca felul sau de deplasare, tinand cont de posibilitatile tehnice ale vremii, de posibilitatile lui financiare, pentru realizarea acestui deziderat. Aceasta febrila “miscare”, a pornit din doua cauze. Statul roman a terminat cu decimarea cailor pe teritoriul tarii, cu sfatul si obligatia rusilor, perioada cand iti puteai “cumpara” un cal pe o “jumatate” de rachiu alb, iar dupa ce iti terminai de carat materialele ce le aveai de dus, dadeai calul Ia hingheri sa fie omorat, intrucat, pamanturile fiind colectivizate si neavand pasune, nu-l puteai hrani… A doua cauza era schimbarea conditiilor de transport ale minerilor, s-a trecut de la masina carosata cu prelata, la autobuze, care erau vechi este adevarat, dar conditiile erau altele. Masinile carosate cu prelata erau gratuite, transportau minerii gratuit, autobuzele trebuiau platite, si cum abonamentul era ceva mai mare de 10% din salariu, multi s-au vazut destul de jumuliti cand duceau salariul acasa. Ei nu puteau sa faca ceva in plus sa le creasca salariul, dar de scazut le scadea lunar.
Cei mai in varsta, care mai aveau si ceva bani, si-au luat motorete, dar noi tinerii am “optat” pentru biciclete.
Era ca si un concurs al tineretii, plecarea la munca in plutoane compacte de tineri biciclisti, care, dupa o incalzire de doi-trei kilometri, incepeau o adevarata cursa care era foarte gustata de toti participantii.
Dupa schimb, spre casa, drumul era mai usor, coborand continuu.
Mi-am procurat si eu o bicicleta, la mana a doua, era foarte buna, cu cauciucurile mai aveam de furca, poate nu era rau de le-asi fi schimbat, erau cam putrede.
Cu toate ca era asa, m-a costat un salariu intreg pe-o luna, acea achizitie. Acum, cu ea sub mine, eram innebunit de dragul de-a pedala. Cu toate ca de regula se pedaleaza cu picioarele, uneori nu-i rau s-o faci si cu putin cap. Dar, in tinerete, nu multi isi pierd timpul cu analizele si nici eu n-am fost o exceptie.
Cu bicicleta neverificata, asa cum am cumparat-o, am plecat la un drum lung, la Bistrita. Fara scule, fara piese de rezerva si, mai ales, fara o bucata de paine, doar cu un prieten. Primii 20 de kilometrii au mers, apoi, vazand conditiile si perspectivele ce “ni se ofereau”, prietenul meu a refuzat sa mearga mai departe, mai ales ca de aici trebuia sa urcam Rotunda timp de vreo ora.
Cu greu l-am putut lamuri sa nu ma abandoneze si mult mai greu am ajuns la Bistrita. Acolo nervii nostri nu mai aveau termene de comparatie. Fiind duminica, nu era deschis nici un local. Si nu aveam nici-o posibilitate sa ne aprovizionam, sa putem cumpara ceva de-ale gurii. Foamea ne-a transformat aceasta plimbare de placere intr-un chin. Ne era asa de foame, ca nu mai puteam impinge bicicletele. Nici vorba sa ne putem intoarce acasa, fara sa imbucam ceva. imi vine o idee. Aveam un var. Era viticultor prin Dumitra. Nu aveam nici un fel de relatii, deci nu stiam unde sa-1 caut. Dar nefiind altceva, am imbratisat si aceasta ultima sansa. ii spun prietenului meu care numai ca nu ma manca de nervos, si continuu se lamenta ca s-a luat dupa mine, ca asa-i trebuie, si in final refuza alternativa.
– Nu sunt de acord! sa parcurg la intoarcere cu 14 kilometri in plus, mort de
foame?!
– Cum vrei tu, dar nu vad pe nimeni sa arunce cu paine dupa noi.
– Stii ce, nu-ti mai zic nimic. Decat mort de foame, mai bine 14 kilometri in plus si, uite asa, incepe “tararea” noastra spre Dumitra. Nu doresc sa-ti spun ce lungi au fost kilometrii aceia, cate ganduri nebunesti nu ne asaltau, dar toate se sfarsesc si ne vedem in Dumitra. Eu nu doream sa-i spun prietenului ca de fapt nu mi-am vazut varul de vreo cinci ani, si-i cunosteam adresa doar de pe ultima scrisoare ce mi-a trimis-o, cu vreo trei ani in urma, eu neavand nici macar certitudinea ca el mai lucreaza in aceasta localitate. Dar alta varianta nu aveam si daca ar fi stiut prietenul meu “in ce ape tulburi ma scald” ar fi fost capabil sa ma ia la palme. Speram, in ce-1 mai fericit caz, ca voi intreba o persoana care sa-mi spuna de fapt ca nu se mai afla in Dumitra, si in bunele obiceiuri romanesti, sperand ca ne-a omeni macar cu un mar.