Lucrurile acestea se intamplau cu ceva ani in urma… De la acea inviere, se zicea ca ii mergea mai bine si gospodaria-i prospera. Se pare ca ZIUA cea MARE a fost in sambata in care, 1-a luat din asternut de langa nevasta-sa, pe Gheorghita… Baiatul calare, era fiul Ioanei si a venit dupa hainele lui Gheorghe, caruia ii trebuiau toalele sa se imbrace… Todut si-a amintit de aceasta poveste nu numai din cauza asemanarii deosebite a celor doua strazi, ci si datorita faptului ca n-a mai apucat sa cunoasca sfarsitul povestii, intrucat a plecat in chiar seara aceea la examen si mai tarziu n-a mai reusit sa se intalneasca cu persoana care i-a spus aceasta poveste incredibila a lui Butinaru si Zloata Gheorghe.
Legat de amintiri, linistit sufleteste dupa intamplarile petrecute la mina, Todut a ajuns acasa, unde-1 astepta Mara destul de ingrijorata cu toate c-a trimis vorba acasa ca, lucrurile s-au aranjat, nu erau probleme, doar traseul parcurs si evident calea aleasa, au intarziat mai mult decat se astepta, eliberarea prinsilor in lucrarile vechi.
in cateva cuvinte, a certificat Mareei, vorbele transmise prin “curierul verbal”, dupa care au mai schimbat cateva cuvinte pe “marginea vizitei” familiei Deacu, ocupandu-se fiecare de propriile lui treburi.
Todut, intr-adevar ca s-a linistit in privinta modului inteligent de rezolvare si salvare a oamenilor din subteran conceput de Seful minei, executand acest lucru, fara evenimente si fara victime, dar povestea fara sfarsit, si poate si fara noima, cu toate ca dupa cate v-am spus omului care i s-a intamplat era vrednic si onest, om caruia nimeni nu i-a tagaduit spusele. Si pana atunci si de atunci, omul era si a fost respectat de obstea satului. Si atunci?… Mai mult, un barbat din propria-i familie, un om de asemeni in afara ori caror banuieli de-a confectiona sau de-a fi cu mintea deplasata, si el deci i-a spus o astfel de poveste, la care-i stia sfarsitul, dar nu stia “de unde s-o ia”. intr-o carte englezeasca, se spunea cum trebuie sa procedezi ca sa vezi intr-adevar fantome. in cateva vorbe, in acea carte scria ca: “daca doresti sa vezi o fiinta care a murit, intr-o zi cetoasa (deci suficient de umeda), intr-un loc unde putrezesc niste vreascuri (locul ideal ar fi in cimitir sau in preajma lui), sa gandesti puternic la fiinta dorita ca o s-o vezi. Explicatia consta in faptul ca: emanatia vreascurilor in putrefactie, biocurentii emanati de persoana respectiva, pe fondul umezelii generale, da o anumita imagine care multa lume o iau ca imaginea dorita”. Todut era constient ca nu orice persoana are predilectie pentru asa ceva, asa ca nu-si facea probleme de ce el si altii care strabat strafundurile pamantului, n-au intalnit asa ceva, ori poate gandurile lor nu se puteau sa se abata in afara productiei, sau in afara solicitarilor personalului miner. Dar sa derulam intamplarea unchiului lui Todut, om care a absolvit Scoala De Arte Si Meserii (aceeasi ca si genialul Brancusi), dupa care a fost incorporat. Lucrurile povestite se petreceau prin anii ’37. Armata o facea in Arad. Cand erau invoiti, cu automotorul plecau la hore prin satele vecine, Ghioroc, Minis si alte localitati. in periplurile sale, ca soldat si-a gasit si o iubita. Erau sinceri unul cu altul, se iubeau la nebunie, si-n nebunie. Practic au devenit amanti desavarsiti.
Cum in astfel de cazuri, apar si invidii, barfe, dupa vreun an, fara a o numi plictiseala, relatia din partea lui s-a cam racit, moment in care, un ofiter caruia i-a rezolvat o deosebita problema tehnica (i-a reparat batoza), i-a facut cunostinta c-o fata deosebita. Deosebirea fetei consta intr-o juna cu patru ani mai tanara ca cealalta fata (care era croitoreasa), era o fiinta tare gingasa (fata de cealalta care muncea pe rupte), avea un ten culoarea untului facut din lapte de vaca, mignona, dar mai ales mostenea 50 ha de teren arabil. Era bogata, foarte bogata. Casa ei, era un castel in miniatura. Mari proprietari de vite, de atelaje si multe altele. Baiatul era frumos, pe acele timpuri si scolit (scoala respectiva dura 5 ani dupa gimnaziu), dar sarac. Cum era un om cu picioarele pe pamant, nu si-a facut iluzii despre aceasta relatie. Parintii ei avand tractoare, batoze si alte masini agricole si vazand ca intr-adevar pricepe meserie, l-au tot invoit de la cazarma din Arad sa-i repare utilajele. L-au mai platit, l-au mai invitat la masa si fata, Ana, s-a indragostit de el. Nici lui Iuliu nu-i era indiferenta dar el stia ca nu se poate accepta o casatorie intre o fata de mosier si un “coate goale” chiar daca el a devenit pe timpul armatei, cel mai renumit mecanic din zona. Dupa vreo luna de munca la familia fetei, idila a inceput intre tineri. Iuliu pentru prima data in viata a avut impresia ca-si va putea realiza, ceea ce-si dorea neincetat, atelierul lui propriu, fabrica lui.