Corpul s-a dezmortit (DEZ-MORT-IT). Nesuferita transpiratie a inceput sa scada. Acum ar fi fost momentul intrarii in functie a aspirinei. Se prea poate, dar eu nu am uitat ca CINEVA m-a TREZIT, mi-a insuflat sa iau aspirina. Dumnezeu mi-a mai facut un
cadou! Dupa aceasta “ciocanire” la poarta SFANTULUI PETRU, mi-am adus aminte ca mi s-a mai intamplat sa fiu trezit sa-mi iau medicamentele inainte de-a… nu mai fi necesare. Dar pentru prima oara in viata, mi-am dat seama si sunt convins de aceasta, ca mortii nostri, bunii nostri, ne vegheaza si ne ajuta asa cum v-am povestit si acuma. Ei ne ajuta intotdeauna, daca urechile noastre ii cauta si sufletul nostru-i doreste. V-am spus numai cateva din intamplarile care le-am patit eu, dar pentru copiii mei, pentru familia mea, nu odata mi-am simtit bunii prietenii si oamenii care mi-au fost dragi si Dumnezeu i-a chemat Ia Dansul si ei, si de “acolo” ne ajuta si ne vegheaza neintrerupt… in acel moment se auzira niste zgomote… Mai vroiam sa va spun ca si aici m-am simtit protejat de ei…
– Da se aude ceva…
– Se si vede ceva lumina palpaind…
Urmarind cu lampa, scurgerile de pe peretii galeriei, care aveau toate nuantele posibile, iti dau senzatia ca te afli in pestera lui Ali – Baba.
Admirand in fuga aceste frumuseti de neredat prin povestire, vazute de putini muritori, au ajuns echipa de salvatori, care deja le dadeau “primul ajutor” celor trei “prizonieri”, si asa cum a mai spus inginerul sef, erau sanatosi. Salvatorii-si vedeau inainte cu operatiile de reanimare-recuperare, moment in care, iesind din starea de stres si teama, celor trei, in diferite forme, le ceda psihicul. Asemene tipuri de manifestari, sunt obisnuite dupa parcurgerea unei situatii limita, si cei obisnuiti nu sunt prea impresionati de astfel de lucruri. Pentru ei, tensiunea a fost pana la eliberarea cailor de readucere a ortacilor, sa ajunga in timp util la ei, pentru ca eforturile care au fost depuse de ei, sa se soldeze cu gasirea ortacilor sanatosi. Daca au avut leziuni, fracturi sau alte suferinte fizice, sa-i recupereze. Daca exista probleme care nu le pot rezolva ei, sa-i transporte in timp util Ia spital. Partea cea mai emotionanta este in primul rand, intalnirea cu ortacii aflati in suferinta. Apoi, acel moment trecut cu bine, se apuca de rezolvarea problemelor impuse de situatie.
Aici, multumita lui Dumnezeu, au reusit sa-si gaseasca ortacii intregi, sanatosi. Spre bucuria lor, astazi nu vor scoate la lumina zilei resturi de oameni, ambalati in saci de plastic.
Dupa arhicunoscutul: “NOROC BUN”, salutul care nu-ti permite sa visezi la salutul “luminii” sau a rotirii “pamantului” in timpuri actuale, s-a imbratisat fiecare cu fiecare strangandu-se in brate si curgandu-le din ochi, lacrimi care nu le-ar mai fi avut de-i gaseau “reci”.
Dupa aceste momente de transmitere prin apropiere, a multamirilor lor, ortacilor, dar mai ales Bunului Dumnezeu si Sfintei Varvara, unii ca mai traiesc si-s eliberati, ceilalti ce n-au fost obligati dupa doua zile de munca sa le cunoasca tesuturile organismelor colegilor lor, o parte-si continuau plansul mut, altii fumau “stingand” tigara. Dupa trecerea catorva momente, care fara nici o exagerare, erau intr-adevar de reculegere, Todut i-a e»citat pentru spiritul de prevedere de care au dat dovada, stand pe loc si asteptandu-i (nu multi isi dau seama ce inseamna in acele conditii sa nu intreprinzi nimic. Uneori acest lucru este atat de groaznic, ca poate duce la nebunie si manifestarile ce decurg din astfel de comportamente.)
Dupa ce au ingerat oxigenul, au trecut la “ceai si biscuiti” si apoi au inceput derularea povestilor. Cei mai tineri, au relatat cu lux de amanunte ce-si aduc aminte exact (este si aceasta o proba a echilibrului psihic) Toader care era si sef si cel mai batran, se pare ca pentru el efortul psihic a fost intreit, ca-si continua “portia” de plans.
– Dar tu ce ai de plangi, Toader? il intreba Todut…
Toader sorbea din ceai zgomotos, mana ii tremura, impacat, a inceput sa se confeseze:
– Domnule director, cat am fost prizonierii acestui loc, ai muntelui, desigur ca m-am rugat bunului Dumnezeu sa ne crute vietile noastre, a baietilor acestor care-s foarte cruzi “sa dea in primire”, dar mai ales sa aiba grija de familiile noastre, de ce sa va mint, daca ati mai fi intarziat o zi nu stiu cum ar fi evoluat lucrurile aici. pierzandu-ne nadejdea in ortacii nostri, si in final in rostul vietii. in nenumaratele ore de LINISTE si incertitudini, de frica, iti trec prin minte lucruri, fara exagerare, la care in veci nu te-ai gandit.