Urcau, etaj dupa etaj si pe masura ce spaima le trecea, in sufletul lor ramanea doar tineretea si voiosia imprimata de exorbitantul megalopos. Erau uimiti si inundati de
imaginile oferite de acest avanpost al lumii, care-i America.
Si tot urcand scarile “zgarie norului”, oboseala a inceput sa puna stapanire pe ei moment in care, careva a propus destinderea acestei atmosfere de plictiseala si oboseala, prin a spune ceva, a povesti ceva, bancuri, anecdote, ma rog ori ce numai sa treaca timpul mai usor.
Ca niciodata, mai neinspirat, tanarul balbait incepu:
– V…v…vr…vre…vreau…s…s…sa…v…v…va…s…s…sp… Ceilalti se uitau unul la altul si intr-un consens tacit il intrerup:
– Auzi Ghita draga, te rog frumos fi intelegator, ca altfel nu ajungem nicaieri! Vezi, ne-ai spus noua litere si am parcurs doua nivele. Pana tu termini bancul, noi vom fi sus. N-ai dori sa ne povestesti putin mai tarziu?
– C…c…c…cum…v…v…vre…vreti…v…v…vvoi!
– Acum, ca am cazut la invoiala, dati-i drumul.
Si cu o snoava, cu un banc, se vad aproape de capatul scarilor, cand unul isi aduce aminte de Ghita:
– Ghituca draga, parca si tu ai vrut sa zici ceva! -Am…am…vv…vrut…s..s..sa…v….va…s…s….spun…c…ca…c-am…lasat
eh….chc.che….cheia jos !…
Un ras debordant i-a molipsit pe toti.
Pe acest “fond sonor”, Todut si-a amintit de-o scena asemanatoare, intamplata in propriul sau apartament, intr-o vacanta studenteasca. in acea perioada, a fost vizitat de doi studenti, care veneau in vacanta dupa sesiune. Era normal sa fie repetate ultimele “perle” la moda, “scoase” cu acea ocazie.
De ras, radea fiecare dupa pofta inimii si de reusita redarii. Dar de unul dintre bancuri, s-a ras la nebunie. in acel moment in apartament, in afara de cei ai “casei”, mai era si o vecina, o persoana mai in varsta, pe care probabil, vocabularul mai tineresc si libertin, n-o angaja la nu stiu cata atentie, si poate ca uneori mai atipea si numai rasetele o mai trezeau, cu toate acestea, ii placea societatea “tanara si bolundatica”. O molipseau cu tineretea lor.
in fine vine randul bancurilor cu specific ai Facultatii de medicina care era cam asa: o juna studenta, pe care n-o tare preocupa specialitatea ci “specialul”, baietii in speta, a fost poftita la raspuns. Examinatorul o chestiona: “Domnisoara, care organ al omului, in timpul functionarii se mareste de noua ori?” domnisoara, in loc de raspuns a inceput sa rada cu subinteles si mima niste interjectii de tipul: hi… hi… hi si ha… ha… ha… ca si cum ar fi gadilata de cineva. Acesta fiind singurul ei raspuns, profesorul a invitat-o afara si normal, a trantit-o… si el.
Urmatoarei studente, i s-a pus aceiasi intrebare. Dansa a dat raspunsul: “pupila ochiului” inainte de-a parasi sala profesorul a rugat-o:
– Domnisoara te rog frumos transmite-i colegei dumnitale, care a iesit inaintea dumnitale, ca “hi…hi…hi si ha…ha…ha se mareste numai de trei ori! La asa “perle” e normal ca s-a ras din tot sufletul. Asa a ras si doamna mai in varsta, alaturi de ceilalti. Dupa ce toti ne-am linistit, am terminat cu rasul, doamna in varsta ne intreaba:
– Dar despre ce a fost vorba?…
Cu totii am explodat, pur si simplu intr-un ras debordant, acoperindu-i ultimele ei cuvinte. Dupa aceasta portie “de sanatate” unul dintre studenti, constiincios si foarte serios, reancepe derularea bancului. La sfarsit mai radem si noi, dar doamna se distra minunat…
Se termina si al doilea val de ras, si doamna cere precizari:
– Dar ce-i aia pupila?…
Va puteti imagina ca am ajuns sa ne tavalim pe jos. Efectiv nu mai puteam rade, convinsi fiind ca nici de aceasta data nu toata lumea, stia de ce se rade.
De acea seara si-a adus aminte Todut.