Cu iluziile spulberate de ultima ora, ca pe-o Golgota, mi-am inceput predarea. Daca cu numai o ora inainte, eram un orator impozant si sigur pe mine, acum eram oscilant, sovaitor, banuitor chiar. Nu mai aveam nici-o speranta, nu credeam in nimic, certitudinile m-au parasit. in cap imi fila o singura “lampa”, care neincetat ma intreba: “care-i cauza rupturii dintre mine si clasa” la ora precedenta. Eram ca un animal haituit. Urmaream orice miscare a elevilor, ce mi-ar fi putut servi de suport, o mica certitudine, pentru a-mi putea reface moralul meu, atat de coborat din cauza incidentului din ora precedenta.
Pe fondul acestor framantari, cumva, am terminat si predarea lectiei in aceasta clasa, convins fiind ca, insasi mutra mea a devenit, opaca, stearsa, ca de deziluzii ce sa mai spunem. Cred ca semanam cu mine, in urma cu o ora. Nu mai aveam nici-o nadejde ca nu mi-am pierdut timpul, incercand sa devin profesor. Cu toate acestea, nu m-am putut abtine sa nu ma controlez in ochii elevilor. Am avut falsa impresie ca parca cinci-sase elevi sa fi priceput ceva… slaba consolare… dar poate de atat sunt capabil. Ei bine domnilor, ma scuzati doamnelor si domnilor, ori ma credeti ori nu, indreptandu-ma spre usa celei de-a treia clase de a XII-a, am intrat normal. Am inceput sa predau… si atunci… mi-am dat seama eu, ce doream de fapt, sa le predau elevilor…
Asistenta, care era pregatita sa-1 consoleze dupa aceste insuccese, a izbucnit in hohote de ras, descatusati de ingrata sarcina de consolare, care a disparut.
Dupa potolirea veseliei, nu mult au stat ca, un alt ins s-a “bagat” la cuvant.
– Doamnelor si domnilor, colegul si prietenul nostru a facut “o paranteza” la tineretea lui, la tineretea noastra. Luand-o de bine, atat aceasta intamplare, cat si timpul din care dansul v-a relatat, mi-as permite luxul de-a va istorisi si eu ceva, poate tot de pe atunci.
Un bun prieten de-al meu discuta c-o fetiscana. Discutiile erau destul de avansate, tanarul hotarandu-se sa se prezinte familiei fetei, pentru a o cere in casatorie.
Domnisoara cu care discuta, avea si fratiori mai mici, dintre care unul avea doar trei ani. Lucrul acesta ii cam dadea dureri de cap domnisoarei, stiut fiind ca: “copii buni si babe frumoase” nu prea sunt. Fratiorii ei erau intr-adevar imprevizibili. Ea ar fi dorit ca acest lucru sa nu creeze p proasta impresie musafirilor.
Grija aceasta ii ocupa tot timpul, ea straduindu-se sa-si convinga fratiorii sa fie ceva mai linistiti, mai controlati Ia vocabular, sa-si mai tempereze prostiile, sau macar sa le amane pe alte zile, cand nu le-a face nimeni observatii. Biata fata, se straduia ca logodnicul ei sa se simta cat mai agreabil cu putinta, intr-o casa plina de prunci. in acest sens ea nu s-a bazat numai pe cele “vorbite” si “promise” ci a facut si eforturi banesti pentru a le cumpara “ocupatii”: dulciuri, creioane colorate, carti de colorat si alte “jocuri linistite” pentru ai putea obliga Ia un minim de decenta.
in celalalt plan, a gatit, a facut curatenie iti casa, a mai cautat si alte metode de potolire a “manjilor” si spera sa iasa toate cum a planuit.
Baiatul sosi si a fost condus in “camera din fata”. Dar de curiozitatea copiilor nu te Poti ferii. Cu cat te feresti mai tare, cu atat le starnesti si mai mult curiozitatea. La acest lucru, la curiozitatea copiilor, nici un coeficient de siguranta nu-i valabil. Si acum tot asa a fost. Copiii sub diferite pretexte si tot felul de motive, tot timpul deschideau usa. si se parau unii pe altii. Toate “plangerile si necazurile” lor, le povesteau si cereau “dreapta judecata” tinerilor. in acel timp ii iscodeau si lor li se parea de neconceput sa stea doi oameni unul langa celalalt… linistiti.
intr-un tarziu, din camera alaturata se auzira tipete, zbenguieli si in usorul usii apare un nasuc, nasucul lui Praslea, care plangea de se scuturau hainele pe el. si asa cum se intampla in asemenea cazuri, avea si niste “lumanarele” de mai mare dragul… Toate acestea, banuia domnisoara, ca nu puteau produce o imagine agreabila pentru viitorul logodnic, si pe fata fetei se instala o mare dezamagire.
– Ionuc, ce-i cu tine?! si se grabi sa-i stearga nasucul fratiorului.
– Nu-mi da rasplaiul (creionul)!
– Ionucule, du-te tu si spune-le ca eu ii rog frumos sa ti-l dea!
– Le-am spus.
– Si?
– Nu mi-1 dau!
– Dar ce-au zis, Ionuc?!