Dimineata au plecat impreuna si un an si jumatate nimeni nu i-a vazut. Au trait un an de nebunie si fericire la rudele lui Raul. Un singur nor le intuneca fericirea si devenea din ce in ce mai nesuferit. Ea nu era divortata de celalalt, deci nu erau nici casatoriti si,
doamne, greu este sa spui „barbatul meu” cand de fapt e amantul. Pe tema asta nu putea sa discute cu nimeni intre straini. Casatorindu-se un frate de-al lui Raul, Iftinia a profitat de acest lucru si s-a mai apropiat de locurile natale.
Ea vroia sa-si vada parintii. S-a dus singura. A mers la o vecina si a rugat-o s-o cheme pe Valeria. Maica-sa a venit si s-au intalnit. Au plans amandoua, s-au confesat si Iftinia s-a rugat de iertare. Valeria a zis ca o iarta, dar ca ALTCINEVA trebuie s-o ierte pentru pacatul facut. Iftinia se simtea mai usurata dupa ce s-a destainuit Valeriei, pe care a rugat-o sa-1 imbuneze si pe „tatuca” s-o ierte si el, ca ea s-ar intoarce acasa. Ii era dor de ei, de fetita si s-ar aseza si ea aici cu omul pe care-1 iubeste. Valeria a intrebat-o cum se inteleg? ‘
— Mama, nu o sa ma crezi, dar sant fericita, Ce nu-mi place e ca el mai bea si ca nu sant maritata cu adevarat.
— Sant bucuroasa ca aud asa ceva din gura ta. Asa e bine, sa va intelegeti. S-au despartit, dar imbunarea tatucului a durat mai bine de un an. Abia apoi i-a permis sa se apropie de casa si de ce avea. Si-au reluat ocupatiile obisnuite ale gospodariei. Au introdus si divortul. Lucrurile se asezau in vadul lor firesc, numai ca in fabrica de tuica Raul era incercat din ce in ce mai des de meteahna lui si cu cantitati din ce in ce mai mari de bautura. Betia-1 facea agresiv si uneori mai si pleca de-acasa cate o saptamana, doua, dupa care se intorcea ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat.
La inceput, Iftinia punea starile acestea pe seama faptului ca el era strain si mai pleca la frati.
Tarziu a aflat ca uneori certurile si plecarile aveau un substrat si de obicei era cate o alta femeie la mijloc.
In acest timp ea a nascut un baietel. Nefiind casatorita a avut nevoie de consimtamantul „sotului”, o alta palma pe obrazul nevestei. Dar de baiat Raul era tare mandru. Avea si o vorba: „Manca-i tata puta lui”! II rasfata. Dar toata aceasta bucurie era intunecata de faptul ca baietelul avea pe mana o pata care cu timpul se marea. Cand a putut, ea s-a sfatuit cu Valeria.
— Ce poate fi asta, mama?
— Draga mamei, tie de mica viata ti-a fost in cumpana. La inceput au purtat altii greutatile vietii tale. Acum a venit vremea sa ti le duci singura, pe ale tale si pe ale familiei tale. In cartile sfinte se zice ca pacatul femeii e mai mare intotdeauna decat al barbatului. Femeia e mai vinovata si asa e si drept. In afara de pacatul „originar” atribuit femeii, in fata unui necaz barbatul merge drept, invinge sau e invins. El numai asa se stie protejat, dar femeia detine puterea ei si a barbatului, iar in afara de asta foloseste mai multe mijloace decat barbatul. Printr-un zambet o femeie poate provoca o catastrofa familiala. Numai prezenta femeii de multe ori aplaneaza o stare de incordare. Multi nu vor sa recunoasca ca femeia e mai desteapta ca barbatul. intr-o grava stare de nervi, o femeie nu judeca niciodata „dinauntru”. Ea are socotelile ei si judecata ei bate mai departe, dominand situatiile si poate si barbatii. De aceea, in fata Domnului femeia este mai vinovata, fiindca ea are mai multe posibilitati de-a indrepta raul. Despre un barbat toata lumea stie cand e invins. O femeie nu-i invinsa niciodata, nici in „lupta directa”, cand barbatii cred ca au supus-o, pentru ca cel mai moale si mai supus tot barbatul este. Toate astea nu ar fi trebuit sa ti le spun. Pe_multe le cunosti mai bine decat mine si pe toate fetele. Din ceea ce vad eu imi dau seama, draga mamei, ca tu CREDINTEI ii esti datoare. Nedivortata, necununata, tu esti in fata Domnului o pacatoasa. Ar trebui sa faci ceva. Ti se cere ceva tie!
— Si ce zici sa fac?
— Eu nu sant pusa sa-ti numar pacatele. Tu ti le cunosti mai bine. De la tine trebuie sa porneasca gandul ispasirii.
— Mama, mai greu ma apesi decat ma usurezi!
— Draga mamei, intr-o astfel de situatie si o mama e mica! Fa cum te-a indemna Domnul. Si o lasa.
Dupa asta a vorbit cu barbatul. Au fost la medici. Nimeni nu cunostea originea petei. Nimeni nu le indica tratamentul si pata crestea. S-au dus la Cluj. Copilul a fost consultat de fel de fel de profesori, de medici, dar nimanui nu-i spunea nimic pata asta. Nimeni nu stia ce-i. Ce mai puteau face? Iftinia inclina sa creada ca-i un blestem.

Vazandu-i necajiti, un medio tanar le-a spus ca stie un profesor care crede el ca o sa-i dea de capat acestei boli.
— Pai, hai la el!
— Nu se poate acuma!
— De ce?
— Momentan nu e in tara. E plecat la o conferinta. Peste vreo doua-trei zile s-ar putea sa se intoarca. Veniti atunci.
— Bine, asa vom face. Multumim.
Au plecat la un unchi al lui Raul, unde au stat cateva zile — de fapt numai noptile, fiindca ziua Iftinia se ducea la catedrala, unde se ruga, iar la un moment dat, implorand si rugind, ea a promis Celui de Sus ca de-i scapa copilul il face purtatorul cuvantului sfant pe pamant si de va sti ca o va costa viata va face totul sa implineasca acest lucru.
Apoi a venit profesorul. L-a examinat pe copil si i-a prescris tratamentul. In doua saptamani, pata disparuse. Toti il laudau pe profesor. Iftinia stia ea ce stia si pe cine trebuie sa laude.
A facut tot ce a trebuit si a divortat. S-au casatorit si parca si viata ei s-a schimbat. Cu toate ca a mai avut o fetita, pe baiat il ocrotea tot timpul.
Acum nu-1 ingrijea numai ca mama. El era si o promisiune si trebuia sa se tina de cuvant. Sotul nu si-a schimbat obiceiurile, pana cand, dupa cateva plecari consecutive nu s-a mai intors.
Ea isi ingrijea copiii. Le-a cautat meditatori, mergea cu ei la verificari si tot timpul se ocupa de cazan, care era pita, si de copii, care trebuiau sa-si indeplineasca misiunea.
Anii au trecut.
Dupa vreo 21 de primaveri Iftinia se gasea in fata icoanei Maicii Sfinte si se ruga cand protopopul a inceput:
„Faptul ca astazi il avem in parohia noastra pe preotul Ursu, un inger, dupa cum l-a caracterizat Prea inaltul, si ca dupa atatea lupte si framantari ale satului nostru ati dobandit si aici un preot, il datoram nu numai evenimentelor cunoscute, cat mai ales unei femei, unei mame. in Casa Domnului nu se aduc multumiri decat lui, dar permiteti, dragi credinciosi, sa prezint omagiile mele acestei mame, care a nascut, crescut si educat pe cel ce astazi e preotul nostru. Ca toata puterea ei s-a transformat in straduinta, in credinta in Cel de Sus si nu a considerat niciodata ca-i prea mult ce face daca fiul ei va fi preot. Astazi crezul ci s-a implinit. Fiul ei este preotul nostru si el va aduce mila si bunatatea, cuvantul si iertarea Domnului printre voi, el va va fi confesorul de taina fiecaruia si tuturor. Iubiti-1 si voi cu dragostea si cu ardoarea cu care a ars ca o flacara a credintei maica-sa pana a apucat aceasta fericita zi, in care-si vede fiul ajuns capul turmei de credinciosi din parohia noastra. Daca asa o sa faceti, Domnul va pogori pacea asupra voastra, a sufletelor voastre. Domnul sa va aiba in pace. Amin.”
Lacrimi calde de fericire ii inundau ochii. Si-a vazut implinite roadele credintei. Iftinia a invatat multe. Viata ei a devenit alta. Era o credincioasa convinsa. Era fericita.
— Ana, ne-ai cam indurerat cu povestea vietii acestei credincioase femei — a zis Grosan —, iar lupta aceasta, de fapt ca orice lupta, este oarba si mai ales surda in sufletele celor ce ne inconjoara. De multe ori santem loviti chiar fara intentie.
— Povestea a fost, intr-adevar, frumoasa, dar intrucat maine trebuie sa predam cabana, haideti cu totii la culcare — zise Tudor.
— Ca bine zici — intari profesorul de sport.
— Noapte buna!
— Noapte buna!Ultima zi de sedere aici a fost consacrata mai ales unui program administrativ, cu verificari, cu canoanele obsnuite.
Seara toti s-au intrecut sa realizeze un foc de tabara frumos. Au scos pe masa tot ce trebuia mancat, astfel incat sa nu mai fie nevoiti sa care inapoi alimente. Vasile incepu:
— Am invatat multe in acest scurt rastimp. Nu vreau sa jignesc pe nimeni, dar la noi in sat traia un taran mai batran, care intr-o discutie cu un cadru nou, cu studii superioare a observat cum acesta din urma isi dadea niste aere de mare invatat, incat nu-i ajungeai nici cu prajina la nas. Batranul 1-a intrebat: „Domnule, pe cine ai avut profesor?”

Dandu-se mare, tanarul incepu sa se laude: pe Conf. Dr. cutare, pe Prof. dr. docent evitare… si insira toate somitatile din acel timp ale facultatii respective. Dar omul nostru nu parea multumit si-i zice:
— Domnule, orice profesor ar avea, un om. nu poate fi destept daca i-a lipsit cel mai ilustru dascal.
— Si, ma rog, care-i ala? se interesa plin de ifose cadrul nostru:
— Nevoia domnule, nevoia, ori pe dumneata se vede de la o posta ca te-au tinut parintii in brate, altfel nu ti-ai trata concetatenii cu atata dispret. Deci, esti prost, domnule, si a plecat.
Poate tocmai ca sa ne reciclam si noi desteptaciunea am avut aceasta intalnire cu lipsurile. De ce sa nu marturisim, nici nu ne-am dat seama ce colegi valorosi avem. Din cei zece oameni stresati am constituit un colectiv unit, cum bine s-a observat.
Am avut o experienta unica si sant fericit ca a dat roade bune. Zece oameni care se cunosteau doar dupa nume si cam atat au devenit zece prieteni. Si sa nu uitam borcutul, apa fermecatoare, acest dar minunat al naturii si prima certitudine in acest sejur.
Cu toate ca nu m-ati ales de comandant, desi poate eu as fi vrut, doresc sa va multumesc tuturor si sa va cinstesc cu un pahar de palinca de Seini.
Ceea ce insa nu v-am spus — mi-am luat singur acest drept — e ca v-am inregistrat pe banda pe toti, iar cand va va fi dor de ceea ce a fost aici ma veti cauta si ne vom reintalni. Poate va veti gandi si la un revelion in zece.
A urmat gustatul tuicii, sarutarile, dupa care am petrecut toata noaptea spunand bancuri si snoave.
Asa s-a terminat sejurul celor zece stresati.
Baia Mare 23 decembrie 1987

DEDICAT
celor carora

Grupul Scolar Minier Baia Mare
le-a deschis drumul in viata!