— Pe mine, aceasta punere in opera a lui Tudor m-a impresionat profund, interveni profesorul de matematica. Daca eu as fi fost primul la povestit, cu siguranta ca v-as fi plictisit. Tudor ne-a dat o mostra de cum trebuie sa-ti respecti tovarasii. Daca nu este altul pregatit m-as abona eu pentru a sustine programul de maine seara. Am si eu de relatat o poveste de dragoste.
Ceilalti au incuviintat. De ce nu? Au stabilit, totodata, ca serviciile de a doua zi sa fie impartite astfel: Zina — ,,doamna in casa”, Tudor — ,,baiatul”, iar profesorul de matematica — ,,povestitorul”.
Dupa asta au stins focul si s-a retras fiecare in lumea gandurilor proprii. Eram sigur ca fiecare dorea sa ramina singur ca, pe intuneric, sa poata transpune in universul experientei proprii povestea lui Tudor.
Noaptea a plouat, asa ca si somnul s-a mai prelungit nitel. Totusi dimineata era senin. Cum in zilele precedente abia gaseai cateva ciuperci, acum, dupa ploaie erau siguri ca acestea se vor face din belsug.
Au hotarat ca femeile sa mearga toate impreuna in padure, iar barbatii separat. Nimeni nu si-a dat seama cum s-a ajuns la aceasta despartire si nici nu s-a comentat pe aceasta tema. Femeile au pus in sacose hrana rece si si-au luat cu ele si niste galeti.
Barbatii au dus cu ei un topor; cele doua grupuri s-au reintalnit dupa-amiaza, cand ,,baietii” taiasera aproape un car de lemne, iar ,,fetele” se puteau lauda de aceasta data cu o importanta recolta de ciuperci.
Acum erau in dilema: Zina pregatise un papricas bun, consistent, iar ciupercile le trageau cu ochiul. La ce sa renunte? Unii ziceau sa manance papricasul, altii erau de parere ca trebuie sa friga ciupercile. Pana la urma au curatat si ciupercile, iar Zina le-a pregatit pentru a doua zi, ca sa nu se strice, si au mancat totusi papricasul. Dupa ce au servit masa au aprins focul pentru ciupercile rosioare, vinetele si cele iuti pe care le-au prajit pe jar. Au mai pregatit si niste cartofi sa-i friga in spuza. La un moment dat Grosan zice:
— Profesore! Cu ce ne delectezi in seara asta?
— Pai, eu, parca v-am spus, ca tot cu o poveste de dragoste, una din vremurile mai apropiate de noi.
— Te ascultam! — 1-au indemnat mai multe voci.
— Va multumesc — a inceput profesorul de matematica. Va marturisesc ca nu mi-am luat nici un angajament in aceasta privinta, dar pana acum nu am discutat cu nimeni despre aceasta poveste. Ba mai mult, am incercat sa ma pun atat in situatia baiatului, cat si a fetei, a fetelor. Nu am ajuns la nici un rezultat. Poate acum, impreuna, sa reusim sa elucidam unele lucruri. Traim fiecare in lumea in care ne-am nascut. Santem educati de mediul caruia ii apartinem. Prin parinti, prin prieteni, prin apropiati cunoastem lumea. Judecam aceasta lume prin prisma educatiei primite, prin optica mediului nostru familial. De aici vine o vorba: ,,Ce-i bun pentru mine, e bun si pentru tine”. Dar nu intotdeauna e asa. Nu intotdeauna familiile, parintii au vederi identice sau apropiate cu cele ale altor familii, ale altor parinti. Unii oameni neglijeaza o parte importanta a educatiei, tinand cu tot dinadinsul ca odraslele lor sa aiba din belsug ceea ce lor le-a lipsit. In aceasta goana pentru a putea si a avea ceva, acel ceva care uneori e avere, alteori poate studii inalte, performante sportive si mai stiu eu ce, ei uita tocmai ce ar fi mai important in educatia copiilor: morala.
Cand un tanar patrunde intr-o alta familie si vede deosebirile intre ceea ce stie el despre educatie si ceea ce vede la altii uneori surpriza lui este foarte mare si isi pune intrebarea fireasca: cum e bine sa procedezi? Cum 1-au invatat parinti sau cum vede ca fac altii, in alte familii? In acest moment poate pierde tot ceea ce a primit de la parinti, se poate pierde chiar pe sine sau, daca inraurirea lui e mai puternica, produce o schimbare radicala in atitudinea celor din jur.
Deci, confluenta dintre medii diferite socheaza. Nu santem totdeauna pregatiti sa o receptam exact cand trebuie. De multe ori o mica ezitare ne aduce regrete amare pentru toata viata. Cam pe aici se invart si eroii mei.

Era intr-o luni pe la pranz. Militarii servisera deja masa si, asa cum era programul, cu totii au navalit buluc la scrisori. Teancul de plicuri era mare, promitator pentru fiecare. Speranta aveau cu totii. Si au si primit multi vesti de acasa, numai caporalul Ionel nu. Am plecat spre dormitor ca sa beneficiem de ,,timpul aflat la dispozitia militarului” si sa citim scrisorile primite. Cum am deschis usa, Ionel a sarit la mine si m-a prins de gat:
— Ce stii tu? — ma chestiona el.
— – ?!
— Spune odata ori iti crap capul! Vazand ca se intrece cu gluma, i-am aplicat un genunchi sub centura, eliberandu-ma din stransoare.
— Mai baiatule, daca ai innebunit du-te sa te tratezi! Credeam ca imi esti prieten, iar tu ma strangi de gat. Incepi sa ma dezamagesti. Credeam ca se poate conta pe prietenia noastra.
— Faci pe moralistul cu mine?! De ce nu am scrisori de la Tuni? E luni astazi, nu?
Atunci am inceput sa rad si pentru o fractiune de secunda am inchis ochii, pentru ca la redeschiderea lor sa observ ca pe langa capul meu a trecut un scaun cu schelet metalic ale carui picioare au lasat urme pe soba de teracota din spate. Nu mi-am imaginat ca o sa ajung la asta. M-am repezit spre Ionel si i-am aplicat o pereche de palme. El nu a schitat nici un gest. Plangea, iar printre lacrimi mi-a soptit:
— Animalule!
Eram total debusolat de purtarile contradictorii ale prietenului si camaradului meu, care-si schimba starile sufletesti de la o secunda la alta. Am inceput sa urlu la el:
— Ce dracu ai, mai Ioneleee?!
— Tu ma intrebi?
— Pai cine?
— Sa-mi spui, zice el si mai inversunat, de ce e luni si eu nu am primit scrisoarea de la Tuni?
— Mai Ionele, de unde Dumnezeu sa stiu? De unde sa stiu ce predispozitie are Tuni incat nu ti-a scris?
— Acum ma iei cu predispozitiile? Hei? Dar ai uitat ca nu au trecut nici doua saptamani de cand tu mi-ai declarat ca intr-o buna zi nu voi mai primi scrisori de la Tuni?
— A … Asta nu am uitat, dar eu ti-am spus asta din cu totul alte motive decat crezi tu.
— Si din ce motive, domnu’ sergent? Explicati-va, va rog!
— Ionel, eu cred ca si dragostea poate fi reprezentata printr-o curba sinusoidala, cu cresteri si descresteri. In cele treisprezece luni de armata, saptamana de saptamana, in fiecare luni tie ti-a sosit o scrisoare. Ei bine, ritmicitatea aceasta m-a pus pe ganduri si am ajuns la concluzia ca ori e ceva de ascuns in dragostea asta, ori nu e ceea ce ai crezut tu. Adica dragoste. Daca macar o singura data, una dintre scrisori ti-ar fi venit intr-o sambata sau intr-o marti, ori, ma rog, in orice alta zi, sau daca ar fi sosit doua scrisori din intamplare pe saptamana, atunci as fi fost sigur ca te iubeste. Atata contabilitate in dragoste mie mi se pare fatarnicie. Cand vrei ca baiatul sa fie linistit in privinta dragostei, atunci faci ce a facut Tuni cu tine. Saptamanal ii trimiti o scrisoare de dragoste. Totdeauna luni. Ca sa-ti adoarma constiinta. Unde lucreaza mintea atat de riguros, inima nu prea se mai poate exprima. Sper ca macar acum sa ma intelegi sau sa-ti intelegi dragostea.
— Si vrei sa ma faci sa cred ca tu esti strain de cele intamplate? Ca tu nu ai habar de asta?
— Ce sa stiu? Sau nu mai judeci normal? Nu santem impreuna de 13 luni? La masa, la program, la somn. Dar unde nu santem impreuna? De unde as avea eu mai multe stiri? Nu amandoi ne folosim de aceleasi surse? Si apoi tu stii bine ca eu nici nu stiu unde se afla Balanul, orasul care ti-a daruit gagica asta.
In acest timp, Ionel se schimba mereu la fata, ochii ii deveneau cetosi, privirea-i aluneca in abis.
— Daca zici ca tu nu stii nimic, eu ma duc sa vad ce-i acolo. Dupa cum a spus-o si dupa cum arata chipul lui mi-am dat seama ca e capabil sa plece. Pe el nu-1 mai interesa nimic. Atata-si dorea: sa stie ce-i acolo.

— Ionele! Un soldat nu-si poate parasi unitatea! Mi-am dat seama ca el nu ma mai auzea: era departe, poate o fi si ajuns la Balan. Vazand ca nu am ce lamuri cu el, 1-am rugat pe un camarad sa aiba grija de el, iar daca este cazul sa-1 retina cu forta pana ma intorc eu.
Am plecat la comandant, la raport. In soldatul asta aveam incredere: era din Ocna Sugatag si era aproape cat Gutinul. Era casatorit. Avea doi copii. Era o fire blajina. Nu agrea insa orice fel de glume si vai de acela care ar fi incaput intre labutele lui.
Odata, un soldat caruia ii cam placea sa faca glume pe seama tuturor s-a trezit vorbind cam nelalocul lui:
— A dracului de frig — zice soldatul. Mi-ar placea sa ma incalzeasca o juna acum. Dar apropo, Silviule? — i se adresa maramureseanului din Ocna — tu ce zici? Pe cine o fi incalzind nevasta-ta la ora asta?
Cand a auzit ca Silviu se ridica din pat, soldatul mistocar a sters-o. Stia el ce stia. Doua nopti a dormit prin alte dormitoare si se ferea sa aiba mai putin de cinci metri intre el si Silviu. De atunci si-a schimbat obiceiurile. Pe cand credeam ca s-au linistit de-acum lucrurile, intr-o zi il vad pe Silviu ca-1 aduce pe sus in dormitor pe acel soldat, caruia i s-a adresat scurt:
— Mai putoi! Te iert, dar daca se mai intampla o singura data sa jignesti pe cineva, atunci sa scrii acasa sa-ti trimita o jumatate metru cub de scandura de brad pentru coparseu. Cred ca pricepi? Si-1 lasa jos fara alta vorba.
Am plecat la comandant si i-am raportat situatia creata cu caporalul Ionel, care era capabil de orice:
— V-as ruga sa aveti amabilitatea sa-i dati o invoire sau o scurta permisie ca sa-si vada rodul dragostei.
— Nu-i chiar asa de simplu, sergent! mi-a raspuns comandantul. Dar merita sa incercam. Bine, poti sa pleci.
— Va multumesc! Sa traiti!
Ionel s-a intors in unitate. Cand 1-am vazut cum arata mi-a parut rau ca i-am raportat comandantului si 1-am rugat sa-i dea o permisie. Ionel era acum mai bolnav decat atunci cand plecase. Nu se mai putea vorbi cu el. Nu reactiona in nici un fel la glumele camarazilor. I se facuse lehamite de toate. Ce mai, era bolnav. La vreo doua saptamani dupa intoarcerea sa in unitate sosi un circ in oras, iar noi am primit invoiri mai lungi cu vreo doua ore decat cele obisnuite. L-am luat si pe Ionel. Lui insa nu-i ardea de circ si, plimbandu-ne in sus si-n jos, am intrat in bufetul ,,Jiul”. Coboram scarile si cautam o masa libera.
— Tu ce iei? — l-am intrebat pe Ionel.
— ,,Spuma de drojdie”, raspunse el ca de pe alta lume.
— Da de cand te-ai dat pe tarii? il chestionai eu.
— De azi. Imi fac de cap. M-am jurat ca in viata mea nu o sa mai cred la vreo femeie! Spuse aceste cuvinte cu atata amaraciune si dezgust incat ma simtii dator sa-1 domolesc.
— N-o lua si tu asa, ca tot tu vei fi obligat sa revii asupra acestei concluzii. Nu uita, lumea asta nu consta dintr-o fata.
— Pentru mine da.
Nu l-am mai contrazis, pentru a nu-1 servi cu formule si fraze stereotipe si l-am lasat sa fiarba in suc propriu. Mai bine zis, in ,”Spuma de drojdie” — o bautura abia aparuta si foarte cautata de consumatori. Intr-un tarziu, fara nici o introducere, Ionel s-a pus pe confesiuni:
— Eu am iubit doua fete pana acum. Mai bine nu le-as fi iubit.
Acum doi ani, cu toate ca locuiam dintotdeauna pe aceiasi strada, am vazut-o parca pentru prima data. Era maruntica, bruneta cu ochi jucausi, luminosi, foarte neastamparati. Era exact cum mi-as fi dorit-o. Avea toate calitatile (pe care eu le apreciam atunci). Am facut cunostinta. Ne-am plimbat. Discutam de toate. Ce mai, ne-am indragostit. Doua saptamani nici nu stiu cum au trecut. Ne topeam cand ne apropiam unul de altul. Pluteam. Iubeam pentru intaia oara. Aceasta iubire nu tinde sa devina fizica sau sa se materializeze. Iubesti ansamblul si nu particica. Asa se face ca baietii sant. tandri,miscarile lor nu sant insotite de nici o vulgaritate. Nu-s tentati sa-si ,,probeze” iubita, fiindca o idolatrizeaza. Asa eram si eu.