Tata, cu promptitudinea care-1 caracteriza, a sarit in ajutorul mamei in felul sau. Si-a facut valiza, “el neputand ramane in continuare sub acelasi acoperis cu o curva”. Spectatoarele au venit si ele acasa la mama si au povestit de-a fir in par ce bataie a luat ea de la contabilul sef. Tata insa nici pe ele nu le-a crezut si, adanc ranit in orgoliul lui de barbat, a plecat la sora-sa. Omul se refacuse, de-acum nu mai tusea, s-a mai si ingrasat, fiindca supa de gaina grasa facuta de mama ii era destinata numai lui, iar noi cu painea si marmelada si ceea ce mai primeam de la Ajutorul American, asa ca s-a gandit sa inceapa o viata noua, departe de galagiosii lui iepuri si de nevasta, care muncea din rasputeri sa aiba el ce papa. A considerat ca-i pacat sa inceapa un nou mod de viata inainte de a-i ridica celui vechi un monument de rahat, incat aroma sa-i gadile narile. Si s-a apucat de lucru. In constructia lui a socotit ca prima caramida trebuie sa fie distrugerea mamei. Astfel, fostul sef de paza, fostul sef de cadre si-a pus la treaba fostii subalterni aflati in functii inca, pe care uneori i-a ajutat cand nu aveau nimic, i-a angajat, le-a schimbat litera la cartela sau i-a promovat.
Ei bine, toti cei care au fost solicitati, “spre cinstea lor”, au depus declaratii mincinoase atat de distrugatoare incat te gandeai ce au comun acestia cu calitatea de OM. Unii dintre ei le semnau, altii, mai versati, le trimiteau anonime. Toate aceste informatii false date de niste caini balosi, care pentru un os sant capabili sa-si vanda si mama, toti acesti insi care au dorit-o, dar au fost refuzati nu au reusit s-o jigneasca pe mama, intrucat ea ii stia prea bine si le cunostea si stilul de munca! Pe multi i-a avut chiar subalterni. Ceea ce a doborat-o a fost atitudinea tatei. Ea a crezut in dragoste si nici nu se gandea ca nu se va mai intoarce. Vazand ca tocmai el este seful culiselor, s-a resemnat in fata vietii. Se martiriza pe sine prin suferinta, strangandu-si copiii in jurul ei si aparandu-i. Plangand se culca seara de seara. Apoi s-a organizat o adunare frumoasa de partid, in care s-a hotarat excluderea mamei. Daca esti exclus, nu mai poti ramanea nici in serviciu, fiind ,,dusman de clasa”, ,,dusman al poporului”. Si astfel s-a semnat o condamnare la moarte prin inanitie a sase copii si a mamei lor. Cei care au facut-o nu se simteau impovarati de responsabilitatea condamnarii, atat de bine au aranjat lucrurile la raionul de partid incat nimeni nu mai avea voie s-o primeasca in serviciu pe mama. Clar, nu?
Ce poate face o femeie care nu are nici o posibilitate materiala, fara serviciu, cand in fiecare zi sapte guri trebuie hranite? Macar o data pe zi daca ar fi avut cu ce umple blidele si burtile acestor copii care erau ca niste prapastii. Sufletul i se inmuia vazand cum i se usca copiii: capetele le ramaneau mari, iar degetele parca li se lungeau si aratau ca niste schelete.
Vazand ca femeia nu poate castiga nicaieri un ban, un om de suflet, un evreu, a rugat-o sa-i spele rufele. Ea s-a apucat de spalat. Azi lui, maine altuia si tot asa pana cand apa rece din fantana cu care spala si-a aratat puterea. I s-au paralizat membrele inferioare. De-acum ea era legata de pat. De fapt pentru ea nu mai exista nimic bun pe lumea aceasta. Data afara din slujba, exclusa din partid, divortata, iar acum ajunsa si paralizata. La toate astea a contribuit si un nepot de-al sau, care avea functie mare la raion. El, nepotul preferat, a tras destule sfori pana a ajuns mama in situatia aceasta disperata.
Afland ,,vigilentii” ca copiii acestia nu vor muri incet, cum i-au condamnat ei, ci sant in stare sa moara toti deodata si in timp scurt, ceea ce ar fi cerut o ancheta, s-au grabit sa repare ceea ce au facut. Au repartizat, astfel cei sase copii pe orfelinate. Cineva, pentru ca se pare c intotdeauna mai exista si cate un om cinstit, intre atatia ,,binevoitori”, deci cineva a anuntat-o pe mama despre acest lucru. Cand au venit ,,tovarasii” acasa la mama cu aceasta propunere era tot intr-o seara. I-au explicat mamei grija ce i-o poarta ei si copiilor ei. Mama i-a intrebat daca au observat pe jos niste pete?
— Da, ce-i cu astea? — s-au mirat ei.
— E petrol. Daca nu va carati imediat, ardem cu totii ca sobolanii. Vorba la care ,,vizitatorii” au spalat putina. De atunci s-au facut ca ne-au uitat. Dar cum viata isi urmeaza cursul, mama, stand pe pat, a inceput sa ne invete diferite mestesuguri. Am inceput cu confectionarea unor rame pentru poze. Cam totul se facea din sticla si clei. Un evreu ne taia sticlele necesare. Acesta ne-a fost mijlocul de trai cativa ani buni. Le vindeam unor oameni care ne dadeau ce vroiau sau ce aveau. Nu am stiut niciodata cat costa o rama. Important era sa nu murim de foame.

Nu-mi aduc aminte cati ani a bolit mama pe pat. E destul ca medicul nu avea voie sa vina sa o vada. Se spune ca atunci cand ti se inchide in nas o usa, ti se deschide undeva un geam. Foarte tarziu s-a deschis geamul asta pentru noi. Un fost colonel, medic militar, care din greseala altora, nu mai avea voie sa profeseze, venea noaptea la mama sa o vada. Uneori durerile ei erau atat de mari incat mergeam inca o data in aceeasi noapte dupa el. Si numai noaptea. Statea sub cimitir. Intrucat fostul medic militar era urmarit pas cu pas, nu prea avea acces nici la medicamente. Isi chinuia si el meseria, valorificandu-si cunostintele si preparand calmante din diferite ierburi. Totusi a reusit sa faca ceea ce altii au abandonat: sa redea un om familiei.
Dupa ce s-a putut da jos din pat, mama a umblat in tot satul, a strans semnaturi si a trimis o scrisoare presedintelui Prezidiului Marii Adunari Nationale I.G. Maurer, cerand reabilitarea medicului colonel. In urma unei anchete acesta a fost repus in drepturi si i s-a oferit conducerea spitalului din localitate. Faptul acesta constituia o mare izbanda in fata celor odiosi. Directorul scolii din localitate a angajat-o pe mama ca femeie de serviciu. Era umilitor, dar asta insemna o paine. Dupa ani de zile, pe cand directorul nu se mai afla in localitate, mama isi aduna adeverintele pentru anii de munca in vederea primirii unei pensii, dar a constatat ca in acea perioada nu figura pe nici un stat de plata. De unde-i dadea salariul directorul scolii nu am aflat nici pana azi.
Deci aveam o paine, iar cu marmelada, care nu ni s-a dezlipit niciodata de dinti, fiind unicul nostru dejun zi de zi, am mai dus-o o vreme.
Cum mamei ii era interzis sa-si bage mana in apa rece, spalarea dusumelelor claselor din scoala o faceam noi, copiii, in ,,admiratia” colegilor. Pe masura ce timpul trecea, erau tot mai multi cei carora le era rusine de modul in care s-au comportat fata de noi, fata de mama in mod special. Dar numai atat. De facut nu facea nimeni nimic pentru a repara o mare nedreptate. Regretau sincer, vedeti, ei erau sinceri, spuneau ca nu au inteles, nu si-au dat seama. Mama le multumea, iar viata isi continua cursul.
Cei ce au facut razboiul povesteau cat de grele fusesera confruntarile cu inamicul. Dar daca s-a terminat razboiul de ce simti nevoia ca si cu cei care nu-ti sant inamici sa te razboiesti si sa-ti condamni semenii la moarte? Cum poate cineva sau o societate sa-si condamne oamenii la moarte in timp de pace? La moarte prin inanitie. O fi fost si razboiul greu, dar si pacea era foarte grea pentru noi.
Vremea trecea. Ca sa putem merge la scoala, uneori trei din casa, alteori patru — eram atat de numerosi incat puteam constitui o organizatie de pioneri in familie, mama se straduia cum putea sa cresc vara un purcel, pe care in toamna il vindea ca sa ne poata cumpara carti, caiete si traditionalul trening si pantofi de tenis. A cumpara o carte de citit sau un atlas ar fi fost un mare lux, pe care noi nu ni 1-am permis niciodata. Pe atunci aveam o profesoara la limba rusa —limba rusa era obligatorie — profesoara care era basarabeanca, o femeie foarte uracioasa in relatiile cu elevii. Ei bine, ea, in putinele ei momente de bunavointa, vazand ca imi plac cartile si mai ales ca-mi lipsesc, m-a dus acasa la ea si mi-a daruit o carte de limba rusa. Tot ea m-a abonat la un fel de almanah al copiilor editat in U.R.S.S. Era aceeasi femeie care i-a spart capul fratelui meu mai mare cu penarul. Nu a stat decat doi ani la scoala noastra, intrucat sotul ei, ,,popa Tapu”, s-a batut in biserica cu celalalt preot cu care oficia, lovindu-se reciproc cu crucea si cadelnita de ieseau oamenii din biserica facandu-si semnul crucii si afurisindu-i.
Penita ce o infigeam in toc ca sa scriem cu cerneala costa doar 5 bani. Cu toate acestea nu de putine ori apelam la pana de gasca pentru a ne putea scrie temele cu cerneala. Daca mai punem la socoteala si faptul ca acasa aveam doar o singura masa la care ne faceam temele patru copii deodata, va puteti imagina cam cum erau facute acestea. Nu mai vorbim de amanuntul ca tocmai atunci cei mici — nescolarii cereau si ei tocul sau creionul.
,,Mai invarte, Doamne, roata inc-o data” — zice cantecul. Ea se va invarti, fii sigur, chiar daca nu in folosul tau, ea se va invarti. Nepotul preferat al mamei caruia ea ii ceruse o audienta, a iesit pe o alta usa cand ea a intrat in camera. Primise mai apoi o functie mai ,,apropiata de capacitatea” lui. Intr-o zi vine la noi sora mai mare a mamei si o cheama sa mearga pana la ea. Mama s-a dus.

Matusa-mea a inceput sa se vaiete:
— Nu stiu cum sa-ti spun, ca de mult ma tot framant si nu stiu ce sa fac, dar pana la urma m-am hotarat sa-ti spun.
.— Care ii necazul?
__. Mi-a scris barbatul tau. Mi-a scris doua scrisori. Cand am primit-o pe prima, am crezut ca isi continua bataia de joc sub o noua forma. Dar acum cand am primit-o pe a doua mi-am dat seama ca cu el se intampla ceva, iar daca nu ti-oi spune il voi avea pe suflet.
— Dar despre ce-i vorba? se interesa mama.
— Cred ca-i mai bine sa o citesti chiar tu. Poftim, asta-i prima scrisoare, iar asta-i cea de ieri.
Mama a facut ochi mari. Cunostea foarte bine slovele acestea frumos caligrafiate. Ar fi vrut s-o citeasca dintr-o singura privire. In acelasi timp, din ochii sai, din care au curs atatea lacrimi incat am crezut ca a secat izvorul lor, au aparut din nou doua cristale. Ea citea, lacrimile se prelingeau continuu, iar sufletul i se linistea. Aveai impresia ca se afla si el de fata si ca se sfatuiesc ca sot si sotie. Apoi, spre sfarsitul lecturii fata i-a devenit grava, intiparindu-se pe ea semnele unui regret tarziu, neputincios.
— Lele, sa stii ca nu mai are mult de trait, constata mama dureros.
— De asta mi-am dat si eu seama si numai de aceea mi-am permis sa te tulbur, altfel sa stii ca nu ti le-as fi dat sa le citesti.
— ‘Mneata ce ma sfatuiesti sa fac? intreba mama ingandurata.
— Domnul sa te indrume. Eu nu pot sa-ti spun nimic si orice ti-as spune tot rau ar fi. Dupa cate ti-a facut el, mai poti sa crezi ca se caieste sincer? Si apoi santeti divortati. E foarte adevarat ca tribunalul pe tine te-a gasit vinovata si bineinteles ca tie ti-au dat copiii sa-i cresti, ,,in numele poporului”.
— Lele. nu de asta te-am intrebat, de scrisori, de barbatul meu.
— Cum te-a indruma Domnul asa sa faci.
— Bine, lele. Multumesc de scrisori. Ziua buna!
— La buna vedere!
Scrisorile exprimau un amar regret al tatalui meu. Plecand de la noi si simtindu-se in putere, s-a apucat sa probeze diferite femei. Statea la sora-sa. Numai ca acolo el era cel care trebuia sa aduca mincare in casa si nu invers, cum era obisnuit cand statea cu noi, drept care a trebuit sa se apuce de lucru. Ultima operatie ce i s-a facut a dus la scoaterea a 2/3 din plamani. Nemaiavand cine sa se bata pentru sanatatea lui, pentru medicamentele lui, boala a pus rapid stapanire pe el incat a ajuns sa nu mai fie capabil de nimic. Cand lucrurile au ajuns aici, iubita lui sora i-a spus ca ar fi cazul sa-si gaseasca alta locuinta. Ea nu mai avea bani de aruncat pentru el. Cam asta era continutul celor doua scrisori. In incheiere el spunea: ,,Stiind ca nu mai am multe zile de trait, va rog sa-i spuneti nevestei mele (scrisoarea era adresata matusii) ca o rog din suflet sa ma ierte de tot raul ce am fost capabil sa i-1 fac. Cu toate ca santem divortati, daca ar vrea ea, as fi fericit sa ma ia inapoi”.
Mama, care 1-a iubit si-1 iubea, cand a citit scrisoarea a strigat din adancul fiintei ,,il iert”. Se pregatea sa mearga sa-1 ia de la sora-sa. Dar n-a fost sa fie asa. Peste cateva zile am primit o telegrama: ,,Cozma-i mort, veniti urgent la inmormantare! Florica”.
— Asta a fost trista poveste de dragoste a parintilor mei, a conchis Tudor. S-a lasat apoi o tacere adanca.. Povestea rascolise amintiri dureroase. Harul de povestitor al lui Tudor ii cucerise.
— Multumim! a zis intr-un tarziu Vasile si s-au dus cu totii la culcare.
Inainte de a adormi nu a comentat nimeni povestea spusa de Tudor. Era o experienta amara si deosebit de trista. Dar toti au ramas adanc impresionati de modul deosebit de serios de a pune problema al lui Tudor. La inceput aproape toti au crezut ca in cele doua ore de povestit vor asculta niste anecdote mai noi sau mai rasuflate si cand colo in aproape o ora si jumatate el ne-a prezentat un adevarat roman.
— Marturisesc — zise Grosan, ca-1 banuiam ca citeste de undeva. Fantastic dar de-a povesti. Si ce poveste, un roman complex. Intr-adevar, numai asa poti cunoaste oamenii: stand sau lucrand impreuna, ascultandu-le pasul si gandurile.