Pe masura ce orele treceau te patrundeau tot mai necrutator razele soarelui si moleseala, aerul devenea insuportabil si simteai permament o cocleala in gura. Asta iti accentua starea de nerabdare, toata lumea fiindu-ti nesuferita.
Randurile celor ce asteptau un autobuz se ingrosau mereu. Devenisem o mare de oameni infierbantati, transpirati, nervosi. In aceasta masa de oameni se aflau tineri
si batrani, casatoriti si necasatoriti, fiecare manifestandu-si in felul lui nerabdarea.
Tudor urmarea perechile, adica pe cei casatoriti. Nu era greu sa-i deosebesti. Cand se adresau unul altuia parca smuceau haturile, atat de aspru isi aruncau vorbele. La orice intrebare venea raspunsul rastit. Si aceste scene se repetau cam cu fiecare pereche obosita de asteptarea autobuzului. Pe Tudor il chinuia curiozitatea:
— Oare si acestia sant o pereche? Oare acestia doi sant predestinati a forma un cuplu?
Sosi si mult asteptatul autobuz. Toti au sarit buluc pe el. Nu numai ca se inghesuiau, dar nu-si mai pastrau nici grupurile formate. Cand Tudor ajunse langa usa autovehiculului, un ins solid din fata se intoarse spre el si, cu o voce disperata, ii striga: A mea unde-i?, la care Tudor nu-i gasi nici un raspuns.
In autobuz oamenii stateau mai mult atarnati. Neavand unde sa-si aseze piciorul drept, Tudor il ruga pe cel din fata sa se dea putin la o parte. Insul, om amabil, ii dadu o informatie extraordinara, pe care, cu mare regret, Tudor nu o mai putea folosi:
— Vine in spate o alta masina!
I-a multumit totusi pentru informatie, gandindu-se la placerea berzelor de-a sta intr-un picior. La coborare, hainele atarnau pe el de parca fusese purtat cu grapa. In afara de aceasta, observa o pata pe cracul stang al pantalonului. Isi aminti ca in acea parte a rucsacului asezase inainte de a urca in autobuz ouale pentru hrana lor de dimineata. Coborara din autobuz poate mai greu decat au urcat si se pomenira dintr-o data intr-un peisaj montan, intr-un fel de vale a vailor. Se intalneau aici trei vai, iar pe un pinten de deal se zarea o casa taraneasca, cu vreo trei camere, construita din barne.
Aerul de munte racoros i-a inviorat, dar imaginea acestei case cu perspective certe de daramare i-a demobilizat total. Nici nu au avut curajul sa se apropie.
Tudor s-a intins pe jos si nu si-a spus pasul, dar cu siguranta ca si Zina si el se gandeau la plecare, cu toate ca abia sosisera. Dar asa cum se intampla de atatea ori in reteaua noastra de transporturi, ei au asteptat autobuzul timp de peste o ora, pentru ca dupa numai alte zece minute sa apara autobuzul urmator aproape gol. (Stia el ce stia, calatorul din fata!), din care au coborat Vasile si Ana, amandoi in verva, bine dispusa (de, ouale lor erau intregi!). Fara sa-i intrebe pe Tudor si pe Zina cum au calatorit, ei ii iau de dupa umeri si-i conduc la cabana.
Cand Vasile deschise usa, un miros de acru si de fum le umplu narile si plamanii. De greata, Tudor si Zina au simtit cum li se inmoaie genunchii, scapand rucsacurile jos.
— Nu! Nimic pe jos, sant sobolani! striga Vasile. Noua veste i-a golit de sange obrajii lui Tudor, care a si iesit afara. Intr-adevar, mirosul acestor jigodii se simtea pretutindeni in cele trei incaperi. Ca sa imprastie norii de manie ce se apropiau, Vasile ii ruga pe Tudor si pe Zina sa aduca o galeata de apa minerala si le arata directia in care sa mearga, spunandu-le si cam la cati pasi se gaseste izvorul. Au plecat batandu-si galeata de picioare. De fapt, abia mergeau, dar mergeau ca sa nu se mai afle la cabana.
Au ajuns la izvorul de apa minerala, la borcut, cum ii spun localnicii. Nu era departe. S-au asezat, au rasuflat usurati ca s-au indepartat pentru moment de locul acela insuportabil. Nu si-au spus nici un cuvant de repros. Au probat borcutul. Dupa primele inghitituri au simtit parca crescand in tot corpul o noua putere si buna dispozitie. Tudor isi aminti de spusele lui Vasile: numai cel ce gusta din acest izvor isi poate da seama de extraordinara putere de refacere pe care o au aceste ape asupra omului. Dupa atata caldura, sete si transpiratie, dezamagiri, aceasta fu prima bucurie din acea zi pentru ei. Acum si-au permis sa se odihneasca, cu gandul ca, oricum va fi, aceasta minunata apa minerala le va pune in umbra toate necazurile. Apa aceasta nu tinea numai de sete, ci era si un medicament, un calmant pentru niste oameni surescitati, nervosi. Dupa ce s-au odihnit, au baut apa pe saturate, si-au umplut galeata si au pornit la vale oarecum impacati.
Cat timp au lipsit ei, la cabana au sosit si celelalte trei familii.

Vasile a preluat comanda si s-au apucat sa deretice prin incaperi. Au scos la soare saltelele de pe cele 10 paturi, pernele, s-au apucat sa taie crengi de brad cu care au acoperit peretii camerelor. Femeile au adunat in acest scop menta salbatica, au aerisit bine, incat acum se mai putea respira. Casa era acum mai primitoare.
Seara, dupa ce au asezat saltelele la locul lor, sub cearsafuri, sub perne fiecare si-a pus ierburi de camp frumos mirositoare: in afara de menta, romanita, femeile au mai adunat si frunze de fragi, flori de soc si multe alte plante capabile sa inlature mirosul greu cu care i-a intampinat cabana pe noii sai oaspeti.
La cina s-au multumit cu hrana rece, dupa care cu totii au dormit care pe unde a putut, fiind franti de oboseala dupa programul administrativ. Toata noaptea au dormit neintorsi pana cand in zori a inceput concertul din frunzis, care le-a dat desteptarea.
Cand au sosit aici, pensionarii cabanei erau obositi si flamanzi, de aceea nu si-au dat seama ca de fapt acest adapost nu are curent electric. Cei ce si-au adus resouri, acum le ascundeau in fundul rucsacului. Aceasta situatie i-a descumpanit, ar fi vrut sa traiasca aici ca si parintii lor odinioara, dar fara curent? Fara televizor? La asta nici nu s-au gandit ca li s-ar putea intampla.
Peste zi, perechile se risipeau prin padure, pe vai, sub diferite motive: ba ca ar culege fragute, ba ca se duc sa caute ciuperci ori plante medicinale.
de fapt, fiecare barbat si-a luat nevasta la o plimbare mai lunga, prilej de dialog nestingherit, pentru ca altfel nu era posibil: ei erau cinci perechi, iar cabana avea doar trei incaperi. Acest lucru i-a facut pe unii dintre ei sa se gandeasca la intorsul mai devreme in sanul familiei.
Vazand cum stau lucrurile, dupa masa de seara Vasile a convocat un consiliu de stat major deschis, unde ne-a spus:
— Acum, dragii mei, ma bucur ca ne vedem impreuna si vom trai o experienta unica, la care santem cu totii invitati sa participam Din vazute ne cunoastem, dar nu putem sa zicem ca santem apropiati, nici macar noi, colegii de breasla. Asa ca acum a sosit timpul sa ne cunoastem si ca oameni, ca nivel de gandire, ca membri ai acestui colectiv inedit. Eu, fiind mai in varsta,
mi-as permite sa va sugerez si cateva reguli de convietuire in aceasta cabana. Cred ca v-ati dat seama cu totii ca nu vom putea dormi impreuna sot si sotie, fiindca altfel n-am avea nici o camera in care sa mancam ori pentru alte activitati. Asa ca in aceeasi camera, doamnele vor dormi in partea dreapta, iar barbatii in partea stanga. Intre noi vom avea un paravan din paturi. Tot in dormitor ne vom pastra si hainele, iar in celelalte camere vom adaposti alimentele. In fiecare zi, un barbat va face de serviciu la carat apa si lemne, iar o doamna va fi la bucatarie. De azi incolo constituim un colectiv. Toate activitatile ni le vom desfasura in colectiv. Serviciile se vor trage la sorti. Ca sa suplinim televizorul, radioul si ziarele, vom face un fel de sezatoare, la care fiecare va prezenta, dupa masa de seara, o povestire sau mai multe. Fiecare va dispune de doua ore in care ne va delecta. Asa cum faceau si batranii nostri, realizam o sezatoare, ca sa zic asa. Desigur, puteti decide asupra acestui program, ba mai mult se poate imbunatati mereu cu sugestiile fiecaruia.
— Cred ca este cea mai buna idee — confirma Tudor — si de ce sa nu o punem in practica mai ales ca acest fel de a ne petrece vacanta duce la o mai buna cunoastere intre noi. Cred ca va fi si o placere sa ascultam atatea intamplari spuse de fiecare. Deci, a conchis el, nu vom avea ,,video”, ci ,,audio”. Nu e rau nici asa.
— Atunci, Tudore, te pregateste: maine seara de la 19,30 la 21,30 te vei produce — preciza Vasile. Cele doua ore iti apartin.
— Chiar asa? De ce incepi cu mine? — se mira Tudor.
— Pai, cineva trebuie sa inceapa, iar tu ai fost primul de acord. Oricum tot tie iti venea randul.
__ Ei bine, atunci pe maine. Ma grabesc sa ma culc fiindca maine voi fi actor timp de doua ore. Bai, bai! — «si Tudor se duse.
Ceilalti au mai comentat o vreme intamplarile de peste zi, apoi se retrasera si ei spre asternuturi. Se lasa linistea peste cabana Papura.

Dimineata, sortii 1-au desemnat de serviciu pe Vasile impreuna cu Laura, nevasta lui Grosan. Ei au ramas stapani la cabana. Ceilalti au plecat sa adune ciuperci, despre care stiau cu totii ca sant foarte bune chiar ai numai fripte pe jar. Pe un versant au gasit ai afine coapte, asa ca nu le vor lipsi nici fructele de la masa.
Seara pe cand ei s-au intors, Vasile pregatise un adevarat foc de tabara, tot el a amenajat niste banci, iar Laura ii astepta cu masa plina. Mancarea a fost topita pur si simplu, atata erau de flamanzi; poate ca aceasta a fost cea mai gustoasa din cate s-au pregatit aici.
Dupa cina s-au aprins tigari, s-au schimbat cateva impresii, cand deodata Vasile ii striga lui Tudor: Hai, mai ,,audio”, da-i drumul!
La inceput Tudor se cam codea. Totusi nu era sa se fataie el, om serios!
— Nu mi-am pus intrebarea daca o sa va placa ceea ce o sa va relatez. E o poveste de dragoste si e destul de lunga. Asa ca …
— Noi stim ce trebuie sa facem — il intrerupse Grosan, destupand o sticla de rubiniu. Tu da-i drumul!
— Timpurile nu erau prea frumoase — relua Tudor — si cateodata ma gandesc ca poate nu ne-am nascut in timpul in care am fi putut realiza mai mult, ne-am fi valorificat aptitudinile la cea mai inalta cota. Oarecum santem gelosi, vazandu-i pe altii nascuti la timpul lor, care realizeaza tot ce-si doresc. Ii favorizeaza soarta, caci aceasta ar putea fi soarta. Dar daca nu s-a putut altfel, te resemnezi si nu te incumeti sa-ti sfidezi soarta. Lasi viata sa curga la buna ei placere.
Era prin ’43. Nemtii care venisera in Romania erau deosebit de politicosi, generosi chiar. Intotdeauna salutau ei primii pe localnici. Erau indatoritori. Se jucau cu copiii, ii serveau cu ,,socolat”, le aduceau jucarii. Ce mai, erau deosebit de prietenosi. Intretineau relatii cu oficialitatile, dar si cu persoane particulare. Erau niste interlocutori placuti, cu o cultura solida.
In satul in care m-am nascut, inca nu ajunsese razboiul. Germanii erau considerati musafiri, atata doar ca aveau arme. Despre razboi, in satul nostru se stia destul de putin. Doar faptul ca mai erau incorporati cate unul — doi tineri sau ca din cand in cand sosea cate un anunt pentru cei cazuti la datorie, putini de altfel, mai tineau treaza atentia asupra evenimentelor. Asa ca horele nu s-au oprit. Nu s-au oprit nici balurile. Ele se desfasurau intotdeauna cu o prezenta numeroasa din partea germana, soldatii fiind deosebit de generosi si atenti cu tinerele si tinerii cu care se distrau.
Bacaniile aveau de toate. Erau foarte bine aprovizionate de catre evrei, care erau proprietarii lor. In ultimul timp insa ei erau nevoiti sa tina piept si concurentei armatei germane, deoarece ea procura marfuri la care civilii nu aveau acces. Dintre acestea cele mai ispititoare erau parfumurile fine, lenjeria fina de dama, bauturile frantuzesti si nelipsita ciocolata. Aprovizionarea dinspre apus era imposibila fara cooperarea cu germanii, intrucat ei aveau in mana toate filierele de aprovizionare. Ei erau acum stapanii Europei. Despre germani se auzeau multe, dar gura lumii e sloboda. Oamenii din aceasta localitate multinationala, vazandu-i cum se poarta, nu acordau nici un credit zvonurilor aduse de cine stie cine. Ei stiau un lucru, anume ca localitatea este pamantul de bastina al celor zece mii de suflete romani, maghiari, germani, evrei, ucraineni, tigani care cu totii erau integrati in activitatile minelor din apropiere, cu serviciile respective, precum si in comert. Acest sat, desi mic, era renumit deoarece avea pretura, graniceri, banca si alte importante institutii de stat ori particulare, fiind candva localitate de granita.
Pana cand au fost batuti la Stalingrad germanii, in localitatea noastra era ca in rai. Foarte putine concentrari, care nu alarmau pe nimeni.
Dupa Stalingrad s-a schimbat si aici ceva. Mereu ii irita cate ceva pe nemti. Nu mai aveau sarmul de la inceput. Erau nervosi, repeziti devenind nesociabili. Localnicii au inteles cauza acestei stari de lucruri si cautau sa nu-i incomodeze, pastrandu-le aceleasi sentimente de prietenie, asteptand sa revina la ceea ce fusesera mai inainte.
Dar intr-o buna zi s-a ordonat ca toti evreii sa se adune in piata. Evreii s-au adunat. Un ofiter superior a motivat acest ordin prin faptul ca frontul s-a rupt «si e nevoie de consolidarea pozitiilor. Era nevoie de transee. Reichul a acordat prima data evreilor aceasta onoare de a sluji armata germana.