– Si ce vor face acolo?
-Nu stiu… Nu mi-au spus. Probabil le-a fost frica sa-mi spuna de vreun aranjament stiind ca tata-i militian…
Dupa cateva saptamani, intre copil si sotul meu a intervenit o cearta cam dura. Sotul meu l-a facut “om de nimic”,si multe altele! Atunci Nelu a rabufnit:
– Daca asa crezi dumneata, daca nu mai sunt copilul tau, o sa ma duc si eu ca si prietenii mei in Ungaria!
Sotul meu suparat peste masura a sarit la el si daca nu eram eu acasa cred ca-1 nenorocea pe baiat in bataie. Judecata lui era simpla: “Sa-ti fuga copilul din tara insemna sfarsitul carierei lui de militian.”. Cu greu am aplanat conflictul. Sotul meu chiar il crezuse, stiind cati fugeau zilnic peste granita in acele zile: el era mai “la curent cu aceste treburi ca noi”.
In decembrie, pe 17 a primit vacanta. I-am dat 3.000 de lei sa mearga la Oradea la talcioc sa-si cumpere blugi. A plecat impreuna cu un prieten si cu prietena lui. Am omis sa-i spun sotului meu unde pleaca baiatul. Venind imediat acasa si vazand ca baiatul nu era i-am spus unde plecase. El, nici una nici doua, a dat telefon la Militia TF si in Seini, copiii au fost arestati. La denuntul si invinuirea banuita de taica-sau, aceea de a incerca sa treaca fraudulos frontiera in Ungaria. El era inca sub impulsul a ceea ce-i “aruncase” baiatul la nervi, in cearta lor din vara. Faptul se pare, ii ramasese ca un “cui infipt in inima”. Baiatul meu si prietenii lui au fost dusi la “Judet” la “pastrare”, la beci. Cel mai grav lucru e ca baiatul meu “abandonat” de tatal sau, de la loviturile primite in cap s-a dezechilibrat psihic. Asa ca, acum, el s-a cam “stricat” la cap… Dupa ce s-au lamurit lucrurile a ajuns acasa! Imediat dupa revolutie, o serie de state s-au oferit sa ne dea ajutor medical si chiar sa spitalizeze oameni ce au suferit in timpul revolutiei. Am gasit intelegere si mi-au luat si mie baiatul. A fost trimis in Ungaria. Acum se simte mai bine. Are doua saptamani de convalescenta dupa care va merge la control, dar nu are voie sa faca nici un fel de efort intelectual. Daca puteti face ceva pentru el va rog sa incercati, ca el in acest moment nu este capabil sa sustina un examen. Aici aveti lucrarea lui de practica…
– Bine, bine, dar baiatul unde este?
– Aici, aici afara, sa-1 aduc?
– Va rugam!
In sala intra Nelu cu maica-sa. Nu arata altfel de cum il stiam. Atat doar ca ochii lui parca priveau undeva departe, peste noi.
– Doamna draga, dar sotul unde va este?
– Acum, este acasa. Dupa masa mergem cu totii la niste rude, ca pe Nelu numai alaltaieri l-am scos din spital, sa-1 vada.
– Da… bine… mergeti sanatosi!
– Multumim… multumim frumos!
– Nu aveti pentru ce. La buna vedere!
Doi tineri obisnuiti, care au avut, in acel decembrie dramatic, doua destine diferite.
– Doamne, parca a fost un vis urat, “Iepoca” aia, bine ca a apus.
Va cer iertare ca iau cuvantul zise un miner sugubat, dar in aceasta perioada a socialismului munceam pe rupte! De multe ori in numele “intrecerii socialiste”. Era perioada “Stahanovismului”
– Te ascultam cu placere. Poftiti si derulati-va “epoca dumneavoastra”!

Stefan a fost primul care a inceput sa dea semne de enervare. Era cel mai tanar, neinsurat. La inceput numai a bombanit, apoi i-au iesit din gura o ploaie de injuraturi cu o anumita destinatie, de la ortaci si pana la tot universul. Nimeni nu a zis nimic. Nimeni nu i-au facut nimic! Eu am luat un picon si am inceput sa cercetez piatra, asa cum ar fi trebuit sa fac poate acum 12 ore, inainte de a cadea coptura. Injuraturile lui Stefan au devenit suparatoare, isterice, enervante, si lansate cu amplitudine. I-am aplicat o pereche de palme de a ramas nauc. S-a retras ca un caine plouat langa stalpul unei armaturi. Nimeni nu i-a mai auzit gura… Cercetand piatra am constatat ca intercalatiile de caolina impart coptura in mai multe sectiuni. Cu ranga, cu piconul, am reusit sa detasez o bucata buna ceea ce i-a facut pe ceilalti patru sa sara in picioare cu picoane si rangi sa studieze roca. Spre bucuria mea, si ei au ajuns la acelasi rezultat, fapt care mi-a dat un avant deosebit de lucru.
Observand ca au aparut broboane de sudoare mai altfel si mai repede decat trebuia, le-am spus ca trebuie sa avem grija de aerul ce-1 avem, deci sa-1 economisim. Astfel, am hotarat ca va lucra doar unul singur, iar ceilalti se vor odihni. Va arde doar lampa celui care lucreaza. Sa nu se culce nimeni chiar pe vatra. Nu stiam cum stateam cu CO2-ul. Au trecut cam 12 ore de prizonierat. Respiram destul de bine. Ma ingrijora faptul ca de “dincolo” nu se auzea nimic. Am batut si capetele de tevi din partea noastra, dar nu ni s-a raspuns nimic. Oare sa nu fi stiut nimeni ca “brigada lui Toma” s-a blocat in inaintare? Trebuia sa continuam. Trecusera deja 14 ore. Ne perindam cate unul la sapatul minusculului tunel. Tineretul se cam inghesuia la “redeschidere”, dar am esalonat lucram in asa fel ca fiecare sa treaca la treaba numai atunci cand ii venea randul. Au mai trecut 6 ore si inca de “dincolo” nimic… Gandurile ma copleseau. Oare chiar vom muri?! Acesti ortaci ai mei sunt sortiti sa aiba cel mai adanc mormant si asta fiindca eu am fost cu gandul la bani, la glorie, si nu la oameni? Pentru ca am vrut sa fiu stahanovist cu orice pret? Ma gandeam uitandu-ma la ei: raman trei vaduve si opt copii fara tata. Si pentru ce?… Cand mi-a venit mie randul la spart am luat “portie dubla”… Nimeni n-a comentat. Lucrand am observat ca puterile ma lasa, nu atat cat sa observe si altii, ortacii mei, dar simteam ca eforturile depuse sunt parca prea mari…Asa-i batranetea imi ziceam… Oare nu mai avem aer, oare era vreo amenintare de bioxid de carbon?… Toate la un loc…Dupa ce am pus jos sculele am simtit un junghi in piept si parca imi statea ceva in gat. Speriat am stat un timp linistit sa nu fiu observat de ceilalti. Au mai trecut alte 5 ore… Sapatul mergea multumitor, cu toate ca noi cam “sarisem” peste vreo patru mese si nici apa nu mai aveam… Tunelul nostru avea deja 2m. Au inceput sa ma doara si bratele si parca pielea se strangea pe maini. Respiratia ne era ingreuiata. Pe mine ma strangea continuu ceva de gat. Ma simteam extrem de obosit. Dar acum nu mai puteam sa iau portie “simpla”…. Ar rade cu totii de mine… M-am apucat iar, lucrul mergea bine, dar crestea greul din piept si durerea in brate. Capul incepuse sa-mi vajaie. In aceasta stare parca am inceput sa aud ceva zgarieturi de dincolo… Nici nu indrazneam sa vorbesc. Ma uitam la ortaci, la reactiile lor. Si ei erau nelinistiti, dar se vede ca se stapaneau. Deci ceva era! Nu numai mie imi vajaia capul… Am impins cu putere ranga si un aer rece si umed m-a palit in fata. Am inchis ochii. Lumina era prea puternica pentru mine.
Ortacii nostri, dupa 23 de ore de munca, de intuneric, de chin, de ganduri negre, ne-au scos…Au luptat asa cum numai minerii stiu sa lupte, cu vrajmasie… De puscat nu au puscat pentru a nu urni pe noi si alte copturi! 23 de ore un orizont intreg de mineri nu a plecat acasa pana ce ortacii nu au fost “smulsi” din “tarcul” lor. Durerea din piept s-a mai atenuat. Am inceput sa plang si sa-i rog pe fiecare pe rand sa ma ierte…Ei se uitau la mine ca la unul care nu stie ce zice, credeau ca aiurez, ca nu-mi sunt mintile acasa. Eu, in schimb stiam…
Cu subele lor ne-au invelit pe spate, ne-au dus la spital. Ortacii mei au fost lasati acasa in aceeasi zi, eu nu… Facusem un preinfarct. N-am devenit stahanovist, dar nu-mi pare rau!
Scump il putea costa fuga dupa glorie pe colegul nostru, concluziona inginerul Ardelean, un tanar ce de curand terminase facultatea. Eu, continua el, neavand inca experienta subteranului, v-as relata un caz petrecut in Institutul nostru si intitulat:
Si voi la fel ?

– Domnule decan, va respect prea mult pentru a va preciza ceva. Asa ca in aceasta privinta v-as ruga, daca se poate, sa nu mai continuam! De fapt nu as dori sa mai continuam cu nimic…
– Bine. Eu nu doresc sa impun nimanui nimic! Nu vreau, Doamne fereste sa te ranesc, dar o rugaminte pot sa am la tine?!
– Da!
– Ai putea sa mai treci pe la mine? Poate peste doua trei zile sau peste o saptamana, atunci cand ai tu timp, sa ne mai vedem!?
– Da, cred ca asta as putea. Sa traiti!
– Buna Victor, de fapt “la revedere”!
Aceste ultime cuvinte Victor nu le-a mai auzit, era deja pe coridor.
Decanul ramase cu inima grea. Problema se complica, nu se deslusea. Acum isi putea lua adio de la linistea pe ziua de azi, adio de la cercetare. Victor nu-i dadea pace. Plecarea de la decan il si umilea, il si enerva pe Victor. Grija .fiecaruia “de el” il scotea din tatani. Ce dracu’ le trebuie la toti? Nu mai incap de mine?! Pe alee vazu o cutie de conserva goala si-si propti “spitul” in ea. Radu, care venea de pe aleea din fata il “acosta”:
– Cum o mai duci, boierule?
– Ia, vezi de drum, Radule!
– Ehei, cine esti tu? Camera singur ai, poti petrece… de, poti da “meditatii” bobocelelor… Nu termina bine de zis ca primi “un ciocan” bine plasat de se vazu sarutand iarba!
– Ma, da mare magar mai esti, Victor!
– La asa interpelare asa raspuns! Victor intra in camin.
Cum pe drept ii imputase Radu, el statea singur intr-o camera. Avea conditii privilegiate. Acum, sa nu se inteleaga gresit: si aici au fost repartizati inca trei studenti, dar in ultima saptamana modul de a fi al lui Victor i-a facut sa-si ia campii, dormind pe la colegi.
Pe pereti in multe camere de studenti, atarnau afise, postere cu automobile, cu femei incitante etc. Aici in locul lor se vedea doar urma pastei de dinti cu care au fost lipite, peretii aratand ca mancati de molii, producand un soc depresiv si dureros parca. Nu te puteai aduna, nu te puteai concentra. La toata aceasta atmosfera se adauga si “problema lui”, ce nu-1 lasa in pace nici o clipa Victor stia ca a fi chemat la decan, chiar daca el era cu dansul “Domnul Vica” si chiar daca nimeni nu urlase la el, nu se va incheia cu atat. A fost un preambul inainte de-a se lua unele masuri. Ce fel de masuri? inca nu realiza. Nu i s-au adus imputari, nu i s-a propus nimic, dar el stia ca o data ajuns la decan, chestiunea solicita rezolvare in maximum o saptamana, daca nu chiar in cateva zile si primul care trebuie sa se pronunte va fi tot el, Victor. Si la ce sa se pronunte? Ca regreta ca a crescut? Ca timpul biologic se razbuna si-l arunca pe el in cidata criza biologica? Pe cine intereseaza aceste probleme? Aceasta este o problema pe care si-o rezolva fiecare, nu ? Ce, altii n-au trecut prin aceste situatii? Da, dar lui ii da o frica de moarte de cand a aparut SIDA! Si SIDA te primeste in sanul ei, dar nu te mai cedeaza – a citit intr-un pliant. Unii s-au deprins cu… treaba lor…lui nu-i trebuie asemenea lucruri.. Doreste sa ramana om. Nu doreste sa se culce cu orice fata, cu orice femeie… Si daca aia ramane gravida? Se “rezolva” – spuneau unii. Da, se rezolva, numai ca… copii nu se pot “rezolva”! Copii se cresc! Si … daca se casatoreste, din ce-si va tine familia?!
Nu se putea concentra si datorita faptului ca toate balamalele usilor si ale ferestrelor scartaiau si zbarnaiau la cea mai mica bataie de vant Asta are alt substrat. De cand “ne platim” datoriile” in tara nu se gaseste nici atata untura cat sa ungi o balama ruginita. Ei, astea da probleme! Se gandi oare cum de maica-sa-1 il nascuse la 17 ani? A! da, pe atunci barbatii se casatoreau inainte de armata. Si acum, intr-o comuna nasaudeana vecina – Maieru – baietii de 19 ani, necasatoriti sunt considerati “tomnatici”! Pana pleaca in armata, barbatii, au doi trei copii. Ei considera ca acestia vor fii adevaratii stalpi la batranetea parintilor! Da, dar in situatia lui, ca viitor licentiat, ce-i de facut. Acum – se gandea – sa se duca la ai lui si sa le spuna: “De acum sa munciti mai cu spor ca-mi iau si eu nevasta si trebuie s-o tineti si pe ea”. Asta ar mai lipsi!… Interesant e ca pana acum nu l-au preocupat in nici-un fel copiii… Acum a inceput sa se uite dupa ei. Parca si-ar dori unul… Zeci de astfel de intrebari la care nu gasea raspunsuri ii treceau prin cap. Cel mai mult il durea ca aceste lucruri, n-avea cu cine le discuta.! Se inchista in el! Si-i intrista si pe altii. Oare devenea o lepra, un om de nimic. In vacanta n-a mai plecat acasa, a mers la un coleg, i-a fost rusine sa se intoarca in sat. Ce sa le spuna? Ca a devenit un ratat, ca toaca banii parintilor pe nimic?… Doamne, nu ma lasa, nu ma parasi!