Acum in 1957 si noi elevii am fost cuprinsi de febra sarbatoririi. Asteptarea si emotia erau peste masura suportabilitatii! In clubul scolii s-a desfasurat un program artistic patriotic pe durata mai multor ore. Simteam in noi, putem spune, demnitatea de-a fi roman. Ni s-a permis prima aniversare a Marii Uniri. Ni s-a permis…
La ora mesei, dupa atata joc si muzica parca foamea era mai mare. Elevii s-au adunat buluc la sala de mese, si cum nu incapea toata lumea in schimbul I, s-a format un rand pana hat departe. Tutu a hotarat ca vine mai tarziu la masa, cand coada va fi mai “zvantata”. A plecat spre dormitor cu gandurile lui, putin coplesit de densitatea celor auzite si intamplate. Dorea sa fie singur, sa “mediteze”. A trait o zi mare, o zi in care si el se credea mare si poate de acum si viata lui se va schimba cumva. Nu stia cum, dar simtea ca o data cu varsta era imposibil sa nu se petreaca ceva in bine.In usa caminului II era Postolache, de la “mecanici auto”.
– Ce faci Slabule, nu te duci sa mananci? il ia Postolache.
– Sunt multi, multi si zgomotosi. Eu imi doresc o clipa de liniste.
– Auzi ma, tu nu esti la “lacatusi”?
– Ba da! Dar de ce te bate curiozitatea? Sau inventariezi care la ce meserie e?
– Ei, nu sunt eu o fata curioasa, dar de un meserias bun de la lacatusi as avea mare nevoie. Dar nu cred eu ca tu esti ala!
– Si ce te face sa crezi ca nu eu ti-s omul?
– Nu cred ca are vreun rost. Tu esti in anul I si nu poti sti atata meserie.
– Poate imi spui despre ce este vorba.
– De spus ti-as spune eu, dar ma tem ca-mi racesc gura de pomana.
– De nu vrei nu ti-o raci! si dadu sa plece.
– Hai sa-ti spun, poate totusi, fiind lacatus… stii si tu vreun secret, macar in mecanica.
– Dar, desarta-te o data, omule!
– Ba, Tutulache, mi-am pierdut cheile de la valiza si am si eu pofta sa mananc niste slanina, ori fara cheie ma tot uit la valiza si inghit in sec.
– Pai de ce nu mi-ai spus asta de la inceput? Problema e ca si rezolvata! Se duse la valiza ce i-a fost aratata de Postolache.
– Poftim valiza, i-o oferi Postolache.
– Imediat! zise Tutu. Scoase din buzunar batista, rupse o contrafisa de la un pat de fier si incepu sa-i aplice niste lovituri usoare, cu o anumita chitire si o oarecare indemanare si lacatul ceda.
– Poftim, serveste-te, eu am plecat.
– Stai ba, cum ma lasi asa? Mananc putin si pe urma o inchizi! Serveste si tu!
– Multumesc, dar slanina nu o suport. Mananca tu linistit si apoi iti voi rezolva problema pe “invers”.
Dupa “praznicul imbelsugat” cu clisa a lui Postolache, Tutu i-a montat lacatul la loc. Postolache i-a multumit si s-au despartit. Tutu se duse in dormitor, se tolani imbracat pe pat. Pe atunci, la varsta lui, nu stia cum si pana unde se intind “baierele politicii”, dar ii placea sa creada ca si el mediteaza, filosofeaza, macar la ceea ce vedea, nu la ceea ce se ascundea dincolo de lucruri. Gandurile I se invalmaseau, nu vedea el mari lucruri, o iesire, o “deschidere in fata”, dar se simtea mare si important. Aerul si degajarea din program i-a zgandarit orgoliul de viitor soldat al tarii. Cam pana aici a ajuns Tutu cu concluziile, dupa care a coborat si el in sala de mese. Dupa-amiaza cursurile fiind suspendate, programul sarbatoresc a continuat pana seara. Dupa efectuarea “programului de seara”, elevii scolii profesionale apartinand M.A.I.-ului se incadrau programului si disciplinei celor de la liceele unitatilor M.A.I. Seara cu totii isi rostogoleau prin dormitoare impresiile unei zile mari, foarte mari pentru orice roman! Era un semn ca au inteles maretia ei!
Dimineata, elevul de serviciu s-a prezentat in dormitor:
– Elevul Tutu este asteptat la director! Pleca insotit de elevul de serviciu la directiune.
– Asteapta aici!
– Am inteles! Era in antecamera directorului. Era abia ora 7. Directorii au aparut din curte unul cate unul. Tutu lua pozitie de drepti si saluta. Ei treceau fara sa-1 observe macar. Se facu ora 8. Prin antecamera trecu un profesor de matematica.

Munca nu se intrerupea nici atunci… Ba mai mult, ea trebuia intensificata, dupa cum i s-a spus, intrucat va creste paraul si nu se vor mai putea apropia de “obiectiv”! Elevii au inceput sa “inoate” in noroi, ca si tiganii caramidari. Portiunea unde argila era degajata, rivaliza cu un patinoar. Directorul venit in “vizita de lucru” nu si-a recunoscut propriile cadre si elevii, atat erau de “transformati”. Norocul a fost ca ploaia a mai incetat. Lucrarea incepea sa prinda conturul scontat.
Intr-o dimineata, cand ei erau deja in “frontul de lucru”, numai ce apare autobuzul plin cu “o clasa de mineri”. Soferul i-a spus, profesorului tanar, ca au intarziat la locul lor de practica si ca i-a adus aici sa-si faca practica.
Clasele de mineri corespundeau cu tinerii ce implinisera 18 ani, unii fiind chiar de 25. “Cadrul nostru tanar” avea doar 22 de ani. Autobuzul i-a lasat acolo si dus a fost…Cand tanarul nostru credea ca totul intrase in normal, uite, i-au trimis aceasta clasa de “adormiti”, clasa de mineri, pe care el sa-i puna la treaba drept pedeapsa pentru lenea lor!
Cei 43 de elevi, “brigada lui de elita”, cum i-a botezat in gand, cand au vazut “faza” s-au asezat si ei si i-au trimis vorba: “daca minerii nu lucreaza nici noi nu mai lucram!” La asta nu se asteptase tanarul nostru profesor. El crezu ca” un lucru intrat pe un fagas, nu mai iese”. Se brodise insa sa nu fie asa! Chiar aici si chiar sub ochii lui.
Minerii, ce mai, oameni in toata firea, flegmatici, iar unii nervosi pe cel ce nu i-a trezit la timp, nervosi pe director ca i-a aruncat si pe ei aici, la “Apa Sarata”, nu aveau nici un chef de munca si nici gand sa sustina si ei “intrecerea socialista”! – cum le-a spus tanarul profesor. Ei pur si simplu nu-1 “observau”. Lor nu le era profesor, asa ca “nici nu stiau prea bine cine e ala”!?!
O analiza simpla, de fapt o deductie i-a relevat profesorului – care “se dedicase acestei munci de decopertare” – ca, de nu reuseste sa-i puna la lucru pe noii veniti, tot ce realizase el, tot inceputul meseriei sale, “toata reputatia sa” se duc “dracului”! Doamne, ce era de facut? Cu oarecare indoiala s-a dus spre elevii mineri:
– Buna ziua, domnilor elevi!
“Domnii elevi” discutau intre ei, se mai dondaneau, fumau, intr-un cuvant “nu-i interesa persoana” si “nu credeau ca lor li se adreseaza”! Doar unul singur i-a raspuns la salut:
– Buna ziua, tov. profesor! Profesorul s-a asezat si el la povesti, din vorba in vorba, ceilalti elevi curiosi la ce discuta, s-au apropiat. A reusit sa-i “puna in tema” cu “lucrarea”, cat trebuie sa lucreze ca sa-si faca “ziua”, avand in vedere ca au venit mai tarziu. I-a luat “diplomatic”! Cativa mineri au considerat propunerea “rezonabila” si au inceput, fara prea mare tragere de inima, lucrul. Dupa ei au venit si ceilalti si in mai putin de o ora au indeplinit “norma zilei”. Au raportat si au plecat.
Cine-1 vede din cand in cand pe profesorul nostru, ca se tot abate pe la lacul de la Apa Sarata, nu stie “ca dom’ profesor” chiar daca sta pe terasa singur la o bere rece, rememoreaza primul si cel mai greu examen practic pe care 1-a sustinut ca “tanar si increzator cadru didactic de nadejde”, ce a primit o misiune pentru care nu era pregatit si pe care crede ca ” a indeplinit-o cu cinste!”
– Ce sa-i faci! Nu intotdeauna calcam pe petale de trandafiri, zise actualul director al scolii, prof. Dorian Ioan. Totusi au fost si momente frumoase in activitatea noastra! Domnule, Supuran, nu ne povestesti si dumneata cate ceva:
– Cum sa nu! Dar realizarea mea o consider ca este a scolii, nu numai a mea. E povestea…
Profesorul fruntas

In pauza, statia de radioficare, a scolii, ne dadea muzica si stiri. La “preferinte muzicale” pe care le aveam pe atunci, era la moda doamna Darvai. Ascultam o piesa indragita “Pintea”. La “buletinul de stiri” se anunta “lansarea primului sputnik rusesc”. In jumatatea de ora cat dura pauza, ne innobilam cu aceste stiri grozave. Ne vedeam “alti oameni”, nu acei care zgandaresc fierul cu pila, ci unii dintre “cei care vor contribui la cucerirea cosmosului”. “Bucuria noastra” cea mare s-a cam dus cand unul dintre colegii nostri veni sa ne anunte ca tovarasul maistru ne cheama in atelier. Trecuse deja o ora si, pur si simplu, uitasem de noi. Cu coada intre picioare ne apropiam de usa atelierului. Maistrul s-a postat dupa usa si tot sarea in sus ca sa ne poata atinge cu cate o palma. Erau unii pe care-i ajungea, dar la majoritatea dintre noi, numai ne facea vant. Avea numai un metru 55, iar noi – “vlajgani”! Ne-am ocupat locurile la bancurile de lucru si din nou am luat pozitia de “incalzire” si apoi ne-am apucat de raspalit, ca de pilire nu putea fi vorba. Cu sublerul constat ca m-am apropiat de dimensiunile specificate. Verific si eu unghiurile, bune si ele. Obtinusem patratul. Iau piesa, o pun pe caiet si-i fac conturul. O rotesc cu 90° si am certitudinea ca piesa este buna si unghiurile de asemenea. Ma duc la tovarasul maistru. Dansul avea trei perechi de ochelari: o pereche ce o purta tot timpul si inca doua cu distante focale diferite, pe masa. Cand avea de verificat ceva, se precipita, schimba ochelarii unul dupa altul, executa aceasta operatie de doua trei ori pana se hotara pentru o anumita pereche si apoi, cu mare greutate, ne dadea o decizie!
Omul cunostea psihologia elevului, “nu-i vindeai lui castraveti!”, dar mult mai tarziu am aflat ca datorita nemiloaselor tratamente care I s-au aplicat, el dobandise un defect de vedere. Nu vedea bine nici cu ochelarii!
– Mai, Ursule, mai ia tu putin din coltul asta!
– Dar… am vrut sa-i replic. Mi-am dat insa seama ca nu se cuvenea sa-i intorc vorba. Iau piesa, si ma duc la loc, o verific inca o data. Era buna! Dupa dimensiunile cerute! Dar daca maistrul a zis sa mai pilesc, eu o sa pilesc! Mi-a mai spus ca putin, deci nu o sa iau nici un mm, ci mai putin. Bine zic, o sa iau, nu-i un capat de tara. Iau eu cam cat gandesc ca este bine si ma prezint din nou la control. Cand m-a vazut, a luat piesa, s-a uitat la ea si-mi spuse:
– Mai ia putin si din coltul asta! Ma uit la piesa, ma uit la el, imi indicase acelasi colt din care mai pilisem. Deja se vedea ca unghiul nu era de 90°. Daca mai luam se “ducea dracului” piesa. Daca nu iau, voi fii catalogat drept nestiutor, recalcitrant. “Iau!” si ma uit cum imi distrug piesa. Fara nici un chef ma prezint din nou la control.
– Ai stricat-o, Ursule. Iti dau nota patru. Deja, cu toate dioptriile lui, a vazut si el ca piesa nu mai corespundea dimensiunilor. Asa era… Mi-a pus nota si necazul meu nu mai conta. Mi-a cerut piesa si, la terminarea orei a pus-o in geanta. Probabil ceva a obsevat, ori si-o fi adus si el aminte de ceva. A doua zi, mi-a dat sa-i execut un maner de frana la bicicleta. M-a incheiat cu 7. Ii executasem manerul perfect… Amandoi eram multumiti!
– Acu vad ca de pilit am pilit cu totii! zise lacatusul Lorincz si sala izbucni in ras.
– Dupa intamplarile bine relatate, reia vorba un profesor “actual” al scolii, as dori sa cunoasteti si unele evenimente din vremea raposatului, fapte care ne-au marcat pe multi. Nu cred sa fie prea deplasata aceasta poveste petrecuta atunci.
– Suntem la ora confesiunilor asa ca orice interventie e asteptata cu interes. Ne bucura ca ati luat microfonul… ca sa ne povestiti ce?
– Povestea unor elevi la terminarea scolii. Poveste ce se numeste:
Si ei au dat examen