Dupa cum vezi te cunosc mai bine decat crezi si iti pretuiesc calitatile… nu aparentele. Barsane! Ar mai fi ceva: Am obosit… Pur si simplu am obosit cun gasca, cu “roiul” dupa mine, cu “satelitii” cum spui tu! De multi ani nu mai am o zi linistita, intreaga, numai a mea, pricepi? Toata lumea se simte obligata sa-mi arunce cate un compliment. Toti barbatii doresc sa-si etaleze eul alaturi de mine. Ei sunt multi, eu doar una. Nu mai am putere! Esti unicul barbat care mi-a dat linistea trupului si sufletului meu obosit. Pentru tine eu eram doar “o colega”. Langa tine am dormit o noapte intreaga… Asta nu s-a intamplat langa nici un alt barbat… Poate acum o sa ma intelegi mai bine. Vreau ca prin tine, alaturi de tine sa dispara Mia cea artificiala, zgomotoasa, adulata, cautata si sa se nasca una noua! Mia, nevasta ta! O femeie obisnuita, casatorita cu un barbat obisnuit!…
– Fata draga! (uite ca i-am zis draga!), uite ce e : pana acum n-ai facut altceva decat sa ma zapacesti. Mi-ai pus atatea in spate ca imediat o sa ma umflu in pene! Si crezi ca eu sunt de piatra! Dar lasa-mi, draga timp sa ma adun, sa mai respir!
– Barsane, respira cat de adanc vrei tu, dar daca tii la mine, daca iti plac… ne casatorim!
– Ce sa facem?! Asa pe nepusa masa… Asa de rapid? Da, ce asta e tren sa nu-1 scapam?!
– Daca tii la mine… da!
– Pai, cum sa nu tin! Ba sunt chiar flatat, dar si cutremurat. Pai, ce ma fac eu cu tine?
– Pai, pai, ce mai atata pai! Hai, iesim la o “cafea imbunatatita”! Si iar ne apucase seara. Numai ca de data asta am intrat impreuna cu o voie buna pe care n-am visat-o. Gazda ne-a deschis, parca ne astepta cine stie de cand. Am petrecut o noapte… o noapte de neuitat… de neuitare…Formalitatile de casatorie nu au durat mult. Asa m-am vazut in anul III barbat insurat. Si cu cine?!… Cu “floarea” institutului si mi-a parut rau ca nu o chema astfel. Numele Mia, imi suna a moneda… Dar parca toate au o predestinatie: Miei ii placeau banii, ii placeau enorm, mai ales sa-i cheltuiasca!
*****
Emil era plecat de o saptamana pe Santierul National, cand ma trezesc cu o telegrama. Ma anuntau sa ma prezint de urgenta la liceu. M-am dus. M-am intalnit cu directorul:
– Tov. Barsan! imi vine greu sa va spun… Emil, Emil pe Santierul National al Tineretului…Am plecat urgent acolo sa vad eu despre ce este vorba. Nu pentru ca nu l-as fi crezut pe director, dar parca simteam ca trebuie sa fiu prezent langa el, langa baiatul meu, sa-i impartasesc neimplinirea, suferinta.
Am discutat cu comandantul taberei. Asta lauda brigadierii, imi vorbea de scopul nobil al muncii lor, dar, dar…pe Emil mi-a spus ca nu-1 cunoaste! De altfel il intelegeam: avea peste 1800 de “subordonati” si venisera abia de curand. Mi-a aratat unde era amplasat cortul brigazii lui. I-am gasit si patul. In asteptarea brigazii m-am intins putin. M-au trezit vocile vesele si repezite ale celor care se intorceau de la lucru. Era si Emil cu ei. Imbracat in salopeta, cu cizme de cauciuc, casca. Echipament complet. Au plecat sa se spele. Emil m-a rugat sa merg cu el la masa. Am refuzat. M-a chemat si comandantul lui, dar l-am refuzat si pe el. Mai aveam nevoie de timp, sa ma obisnuiesc cu noua situatie. S-au intors si acum aveam “timp de discutie” Ne-am retras afara pe o banca si i-am spus lui Emil care era “scopul” vizitei mele acolo…Emil se precipita:
– Tata! Sa stii… a-nceput el cu greu – Sti. Parca nu a fost destul una, asa s-a brodit ca am facut doua boacane! Pe scurt: am facut o “gasca” ca sa-1 batem pe unul de aici. A doua prostie: m-am angajat ca sa “cedau” o parte din munca baietilor, unui cetatean, care, cu buna stiinta, a deviat canalul, santul pe care-l sapam si chiar conducta ce o bagam in sant, pe pamantul lui, ca sa poata folosi apa ce va trece prin conducta… Asta-i!
– Asta-i tot? -Tot.
Atunci apare si comandantul lui de brigada. L-am rugat si pe el sa comenteze faptele.
– Tov. Barsan, suntem de putine zile aici si de foarte putine zile lucram. Inca nu putem prinde toate aspectele si elementele, dar din scurtul timp petrecut impreuna pot sa va spun ca fiul Dumneavoastra este greu de subordonat! Ce-i drept munca e bruta, el este baiat de oras, e continuu nemultumit si ramane in urma cu norma. La 10 metri de sant cat ar fi trebuit sa sape pana acum zilnic, el are o medie de numai 8,5 metri! In total ar fi trebuit sa sape 43 de metri.

La un moment dat am pierdut sirul demonstratiilor sefului brigazii. Mi se parea ca totusi Emil s-a apucat de munca, n-o fi el primul care n-a indeplinit norma, dar…
– Dar cu bataia, ce-i?
– A! E de la o fata. De, ca tinerii… dar nici chiar asa! Aici e disciplina, nu bulevard… Dar ce e mai grav e ca a pus pe altii sa-1 bata, promitandu-le un chil de tuica! Iar pentru patru sute de lei si-o tuica si-a vandut munca lui si a colegilor la un particular. Acestea sunt niste fapte intr-adevar grave. Aici nu se permite asa ceva. Nu e in spiritul moralei uteciste, nu e… si seful continua pe acelasi ton. O atare actiune… Noi aici nu am luat inca nici o masura! Daca ati venit dumneavoastra putem convoca adunarea brigazii pentru dupa-masa… daca doriti! Faptele au fost oprite la timp, deci pagube nu sunt… dar o lectie…
– Daca ziceti ca trebuie… adunati brigada.
– Credeti ca la ora 16 e bine?
– Da… e bine!
La ora 16 in acea dupa-amiaza 210 ochi se uitau, si mi s-a parut ca o faceau cu repros, la mine… la tatal lui Emil… Posibil ca multi se intrebau cum a crescut el asa… Sincer sa fiu… eu, nu prea stiam unde am gresit?!
I-am ascultat pe acesti copii timp de o ora. Pe masura ce luau cuvantul se inflacarau mai tare. Nu ca n-ar fi avut oarecum dreptate in ce spuneau, dar parca simteam ca vorbesc din carte, ca la o lectie indelung repetata si acum isi asteapta nota. Ceea ce eu am auzit la adresa lui Emil prea se incadra intr-un sablon. Si-apoi anumite lucruri au ajuns sa le exagereze ca si cum ar fi fost la capatul lumii!
Cand acesti copii au inceput sa-mi vorbeasca mie despre educatie, am simtit ca stau ca intr-o boxa a acuzatilor. A fost cel mai dureros rechizitoriu din viata mea. Mai mult nu pot spune!Votul lor, caci s-a supus si la vot si s-a votat in unanimitate, era urmatorul: in timpul liber Emil sa mai execute inca o jumatate de norma… pana la sfarsitul taberei!
Am plecat. La plecare l-am imbratisat cu tristete si-am incercat sa-i dau curaj! Nu era numai el singurul vinovat. Printre altii vinovati de faptele lui, ma numaram si eu! Undeva , pe malul unui dig, un tanar, cu o chitara dezacordata, incerca sa-si aline dragostea, printr-un cantec tanguit:
Lume, ia sa-mi spui tu mie! Cand e vremea de iubire?
Spune-mi, cand ne-om intalni Si viata ne-om uni…?
Lume… nu ma tine-asa, Ca imi fierbe inima! Lume nu… nu ma cicali Lasa-mi timpul de-a iubi!

La intoarcere am trecut si pe la scoala. Le-am redat tot, asa cum a fost. Din acea zi, ori de cate ori imi era in drum, imi abateam pasii si pe la scoala. Poate mai aveau vesti… dar pana la intoarcerea lui nu am mai avut nici o veste proasta. Am aflat doar atat ca brigada lui a luat un loc fruntas. Si ma gandeam: oare cu ce pret?!
Clasa a XII-a a lui Emil, s-a derulat fara nici o problema. Singura ce se punea era cui sa i se acorde premiul I? Elvirei sau lui Emil? L-au primit amandoi! Cum m-am simtit? Ce sa spun? M-am mai linistit! Apoi au plecat amandoi la facultate, la admitere la “electro”. Din clasa lor au fost printre primii care au reusit de la prima incercare.
Comandantul brigazii de la Vart, unde a fost Santierul National, m-a cautat special. Mi-a aratat ca a primit o vedere de la Emil: “Reusiti amandoi. Multe succese! Cu recunostinta Elvira si Emil!”
– Ei vedeti, tov. Barsan, ce-a insemnat Santierul? Se umfla in pene si ii dadea inainte… Nu-1 mai ascultam. In septembrie Elvira pleca la facultate, iar Emil la armata, trist. Dupa un an Emil termina armata… Elvira era in anul II. in primul semestru au fost ca vechii liceeni. Intr-o zi Emil a venit acasa si mi-a spus:
– Tata, ma-nsor!
– Cum asa? Si Elvira-i de-acord?
– A, nu, nu cu Elvira!
Acum totul era clar. Emil nu era o frumusete, dar era baiat cu bani, caci banii nu i-au prea lipsit, nu se zgarcea cand era vorba de cadouri. Cand era vorba de fete, el intotdeauna “plusa”. O colega, Diana, observandu-1, si 1-a “Insusit”! Si in anul III s-au casatorit (Povestea se repeta).In acel an Elvira a terminat institutul. E inginera. Este tot nemaritata! Emil, in anul IV, a devenit tatal unei fetite!

De un timp incoace Mia nu era in apele ei. Nu-i convenea nimic. Nimic nu-i iesea. Ce mai… tot timpul tuna si fulgera.
– Mia, cum ii merge Elvirei?! Am auzit ca, de un timp, sunteti colege de munca!
– Da! ii merge bine, dar…
– Dar… ce?
– S-a incurcat cu seful meu!
– Si, ce-i cu asta? Seful e tanar, neinsurat, ea la fel!…
– Da, dar…
– Dar, ce-i Mia? Ce nu-i bine, ce te framanta!
– Pai, ce sa-ti spun? Este o situatie ciudata. Parca mi-am pierdut fata! Eu am crescut-o, am scos-o in lume… si-acum uite… Si intra in baie lasandu-ma cu sfarsitul povestii in coada de peste…

In memoria fiecaruia ni se imprima date, fapte, intamplari, de care ne amintim uneori cu placere, alteori rememorandu-le am dori sa le uitam cat de repede posibil, daca s-ar putea sa le stergem definitiv. Fara sa-mi dau seama pe ecranul nevazut al amintirii incep sa se perinde imagini.
Era anul de gratie 1957. Pentru prima data la 24 Ianuarie “fratii nostri din rasarit” ne-au dat voie sa jucam Hora Unirii… Era pentru prima oara dupa al doilea razboi mondial. Eram un popor saracit de “cotele” ce ne erau smulse, nu aveam nici hainele ce ni le-am fi dorit la acea sarbatoare, in loc de cizme de piele, noi aveam cizme de “guma” si alti inlocuitori. Eram … ca vai de noi si cu toate astea veselia a fost nemasurata. Am putea zice enorma! Se zarea o prima raza de speranta si pentru noi romanii. Pentru noi, carora pana atunci ideologia, istoria, geografia, economia, pana si matematica, ne erau traduse dupa autori sovietici. “Dragostea si atasamentul pentru marele nostru frate”, pentru tot ce venea de la rasarit ne erau inoculate cu o insistenta si o ardoare nemasurate. “Pana si ariciul nostru, avea tepi mai mici si mai jigariti fata de marele arici!”Asa ca veselia ce a cuprins intreaga suflare romaneasca era nemaiintalnita si s-a pastrat pe parcursul acestei zile, fara a fi sustinuta de nici o picatura de alcool intaritor. Daca s-ar fi folosit asemenea stimulente cu totii am fi fost catalogati ca “agitatori” si atunci tatucul ” Stalin si poporul rus libertate ne-au adus” s-ar fi suparat.
Sarbatoarea cuprinsese scolile, institutiile, strada. S-a jucat Hora Unirii si s-a arborat tricolorul, se recita din Eminescu si Cosbuc desi, in mare parte, poeziile lor erau interzise, Totul a dat o sete de viata si o bucurie nemarginita. Ne intrebam nedumeriti parca, daca acest gest de “bunavointa” fata de romani era urmarea unor evenimente internationale, sau pur si simplu era doar o slabiciune a cuceritorilor. Era un castig al nostru, un “deget sau o iluzie”? Era doar o pomana? A trecut si UNU MAI. A trecut si 23 AUGUST, dar nici o sarbatoare nu a fost mai bine pregatita ca 1 DECEMBRIE.
Asa cum zicea domnul N. Iorga: “Ca tara noastra este unica tara din lume, cu granitele inconjurate de propriul ei popor!” Atunci, la 1 Decembrie 1918 intre frontierele tarii se gaseau si tinuturile lui Menumorut si ale lui Stefan si Mircea si mosiile Orheienilor si ale lui Dragos si Dierna, dar si tinuturile salbatice cutreierate de zimbri. Atunci, in anul 1918, visul a fost infaptuit: Eram Romania Mare.