– Ai venit, ma?!
– Am venit, baciu Petre.
– Atunci… stai!
– Am stat!
– Si… zici ca l-ai vazut, tu cu ochii tai?
– Asa cum te vad, baciu Petre.
– Mai, Vasile, pe tine cine te-a trimis “acolo”?
– Il urmaream de mult.
– Acum stii ce zic eu?!…
– Nu…
– De aud o singura vorba despre aceasta treaba si despre Ilie, tu iti cauti alt loc de munca. La mine nu mai ai ce cauta. Ai priceput?!
– Priceput, baciu Petre.
– Atunci… e bine!
Era in primii ani de dupa razboi. Cererile de metale, dupa redeschiderea minelor erau mari. De cand se stia, in abataje nu s-a lucrat in doua schimburi, asa cum se lucra acum. Trebuia mai mult zinc, mai mult plumb, mai mult aur si argint, mai mult… dar ce nu trebuia atunci!?Ma uimea faptul ca nu se lucra la alte doua abataje: unul la numai 30 de metri de al meu, celalalt ceva mai departe. Aveau acelasi continut ca si abatajul nostru, si aici la noi se lucra in doua schimburi! Am fi putut da de trei ori mai mult minereu, cu cate trei echipe, si ar fi fost si oameni mai multi iar minereul extras ar fi fost pe potriva…Asa, era doar brigada mea, impartita in trei schimburi. in celelalte doua schimburi sefii de echipa erau Ilie si Vasile, ajutoarele mele. Cum nu prea aveam mijloace ca sa “coboram” zilnic la casele noastre, dormeam noptile de peste saptamana, intr-o fosta cabana a taietorilor de lemne, unde s-a amenajat ca un dormitor. Sambata coboram si noi acasa, la familii. O data se lucra cu un singur schimb. Celelalte doua schimburi, dupa ce terminau cu ajutorul dat caimanului de la cabana la ceea ce el nu putea face singur, isi mai omorau timpul cu cate un “septic”,… “douazecisiunu” sau pur si simplu sporovaiau intre ei. Eram prin luna august si, de vreo patru luni, Ilie, un miner foarte bun si dibaci, statea din ce in ce mai putin timp cu noi. In prima luna nici n-am observat acest lucru. Eram si noi cu aranjatul locului, cu gospodarirea cabanei, ne mai imprastiam sa culegem ciuperci, zmeura si cum ocupatii de acest fel nu prea tin oamenii in grup nu i-am sesizat absenta. Ceva totusi parca mi-a atras atentia! Ochii lui au devenit mai scumpi la vedere, devenise mai morocanos. Evita privirile noastre, evita povestile noastre, intr-un cuvant nu prea era in apele lui. Intr-o “societate de barbati” el avea ceva ce dadea de banuit. Avea ceva pe suflet! Dintre noi, care eram cu totii saraci, el, ca sa zic asa, era “lipit”. Nu avea casa lui, statea la socri, avea cinci copii. Nevasta lui, in schimb, era foarte frumoasa. O vazusem cand a suit o data cu demancare la el. Se intelegeau bine. De… greu ne era la toti, dar lui ii era poate cel mai greu. Ne-am gandit ca poate-i gelos, De… nevasta lui fiind asa de frumoasa (si asta se vedea si dupa numarul copiilor)… sau poate ca ea dadea pe de laturi… Trebuia aflat…Am vorbit cu celalalt sef de echipa, cu Vasile, sa plece in sat, sa se intalneasca cu geologul, sa-i spuna ca se “schimba roca”, iar ortacilor sa le aduca, ce le trebuie… ceva de acasa.
De fapt eu il trimisesem pe Vasile sa descoasa lumea daca Irina nu are cumva vreun “cioflingar” care-i scutura poalele. Sa vada daca lui Ilie de acasa i se trage starea, ori are alte necazuri. Si de… de putem, il ajutam!- Fiecare dintre ortaci isi mai amintea ca are nevoie de ceva de pe acasa, ba zahar, ba de slanina, ba… ma rog… fiecare avea de transmis cate ceva pentru cei de acasa. Cand l-am intrebat pe Ilie, el atat a zis: Uita-te la ai mei si spune-mi cum sunt: bine ori rau? in locul lui Vasile am intrat eu in “schimb”.

Motivand ca repar ceva la linie, ca nu mergeau bine “carele”, am ramas in apropierea echipei lui Ilie. Schimbul meu se terminase. Stand in intuneric, fara lampa, urmaream toate miscarile echipei, dar mai ales ale lui Ilie. De fapt, as fi putut zice ca eram atras, hipnotizat de frumusetea executarii gaurilor suleana – gauri executate manual, de jos in sus – si in general, cat de armonios isi coordoneaza miscarile lui si ale echipei. Dupa parerea mea el si-a terminat gaurile cu o ora mai devreme decat era normat.
Am ajuns sa invat de la fostii mei elevi si nu mi-ar fi parut rau sa mai fi avut si alti elevi pe langa mine, sa le prezint aceasta perfectiune in materie, care era Ilie. Observ ca-si strang deja sculele si se pregatesc de iesire. Era sa fiu surprins acolo. M-am retras intr-o nisa si ei au iesit veseli afara, trecand pe langa mine. Era o zi de vara, frumoasa. Intrasera in mina la ora doua si acum era ora opt si deja ieseau. Am iesit si eu afara, nu mai era nimeni nicaieri…M-am furisat pe o poteca si am ajuns la cabana. Aici nici urma de echipa lui Ilie. Echipa mea se pregatea de schimb, cand il aud pe Greasan ca striga la Partene, care nu-1 “slabea” deloc, nici cu gura nici cu palmele, palme amicale, colegiale mi-am zis:
– Sunteti nebuni!? Va bateti voi intre voi? Ce ai cu carutasul Partene? Ce ti-a facut? Ori i-ai “multumit” ca ne-a adus la timp sfredelele?!
– Bade, Petre, asta a innebunit! Ma si mir ca nu-1 tii legat! zice Greasan, spunandu-si oful. Cand am dus jos la ascutit sfredelele aveam 6 prustare (scurte, de inceput), 6 mijlocii si 8 lungi. Partene zice ca mi-a dat numai 18 si dupa cate vezi erau 20. Le-am dus la ascutit si le-am adus ascutite. El, cand le-a vazut s-a bucurat. Ma cheama in coliba sa beau ceva apa proaspata de izvor, sa mai povestim si sa-si ia cheia sa bage sfredelele in boxa. Cand am ajuns sa le caram, erau numai 6 prustare, 4 mijlocii si 6 lungi… Cineva, auzi… cineva a furat sfredelele! Aici, in varful muntelui! si asta – il arata pe Partene – se apuca de capul lui si de gatul meu…
– Mai, Partene, poate ca va veni o zi cand fiecare om o sa aiba cei 7 ani de acasa, ca tu ai cam ramas fara ei! Sa-ti mai spun ceva: de vrei sa mai innoptezi aici sa nu mai aud astfel de ispravi de-ale tale! M-ai inteles?
– Inteles, baciu Petre!
– Acum, spune si tu, bine a zis Greasan?
– Asa a fost!
– Si zici ca cineva aici, repet, aici la 1860 m ne-a furat 4 sfredele?!
– Da! Asa se vede…
– De fapt… Daca stai si te gandesti bine sfredelele ne trebuie aici la munte, nu in centrul comunei.
– Greasan, ai mancat, ma? Hai cineaza cu noi!
– Multamesc frumos, baciu Petre, dar as vrea sa ajung acasa pe ziua. Asa ca…
– Partene, du tu sfredelele. Iar pe tine Greasan te rog frumos sa fii atent doua zile. Eu asa o sa aranjez lucrurile sa lovesc sfredelele la cap cu ciocanul cel mare si in felul in care tu stii ca lovesc eu. Stii cum?
— Bineinteles…
– Te rog, inca ceva! Un om o sa-ti aduca toate sfredelele si dupa aceea probabil altul o sa-ti aduca pe celelalte. Rogu-te, sa-mi spui si mie cine vor fi Cei doi!? Si sa pui deoparte sa vad si eu sfredelele aduse. Bine, ma!
— Bine, baciu Petre! Dar, tu Partene nu ai nimic de spus? Ca de cand te-ai intors tot taci!
– Pai, daca asa de tare se grabeste, nu-i mai cer datoria… cele doua perechi de palme… Oricum, ma iarta, ca mi-a sarit mustarul, cand am vazut ca lipsesc sfredelele.
-Noa, Noroc bun! :
– Noroc bun! Pe cand ne asezam la cina vine si Vasile, cel trimis in recunoastere. Cu daruri, cu povesti, cu de toate… Lui Ghita i-a adus amnarul, in padure e mai practic. Dupa ce a desertat sacul cu povesti si cel cu daruri, unora le-a mai adus si cafea. De, se ingrijesc “albinutele” de ei… Am ramas numai eu si Vasile.
– Ei ce ti-a spus geologul?

Ba am vorbit chiar cu doctorul Ionescu, care m-a asigurat ca nu e nici o problema, ba, chiar mi-a spus ca scoate o “printesa” din ea… vor ramane tinerii cu gatul blocat de tot, intorcand capul dupa ea…Si uite asa, luat de “valul” gurii nevestei, ba, vroind sa vad si eu minunea, am internat-o pe Elvira la etajul IV, la fostul meu coleg Ionescu. Fata, de, cam speriata! Dar doctorul, asistentele si nevasta-mea au linistit-o cu promisiunile lor ca din poveste!
Operatia si convalescenta au durat cateva saptamani. In fiecare zi “cineva” de-al casei tot mergea la Elvira. Mai veneau si rudele ei, colegii,… ma rog… Cand mergeam eu, ma mai intalneam cu cate un cunoscut. Eram in dificultate:
– Ce mai faci? Unde mergi?
– La spital.
– E bolnava sotia … baiatul?
– ?!
– Pai la cine mergi?!
– Avem si noi o cunostinta… din satul meu…
De fapt nici nu stiam ce trebuie sa zic! Eu, la cine mergeam?
A sosit si ziua mult asteptata. I-a fost scos pansamentul. Cu totii trebuia sa fim acolo… Sincer sa fiu, nu prea aveam chef, dar eram curios, mai ales ca Ionescu a tot insistat. Vroia sa se mandreasca in fata mea! Era explicabil pentru ca eu il cam luam peste picior, inca din liceu…Ce-i drept, cam obosisem, nu atat fizic cat psihic. In timpul cat a stat acolo, saptamana de saptamana in casa noastra era un du-te -vino: ba cu rudeniile ei de la tara, pe unele nici nu le stiam, ba colegi, totul era dat peste cap. Mia mea, in schimb, parca renastea. Pe Emil al meu il vedeam mai preocupat de carte, mai tacut… mai nu stiu cum… Da Doamne, mi-am zis! Vine doctorul Ionescu si in prezenta noastra ceremonios, cu explicatii complicate, pe care nimeni nu i le mai asculta, incepe personal sa ii scoata bandajele fetei. Era sa lesin… De dupa papusa alba a bandajelor disparuse fata cu aerul ei natang, cu nasul ala de vultur, acum ni se infatisa aproape o necunoscuta! Parca a devenit o fetita care, nu numai ca nu era urata, era chiar frumoasa… Daca nu i-as fi recunoscut zambetul acela amar, care-I staruia si acum, poate putin amplificat de reactia noastra, as fi crezut ca Ionescu isi bate joc de noi, ca ne-a dus cu presul, si ne arata alta fata!?
– Ei, ce ziceti! ?! se infoia doctorul Ionescu.
– Extraordinar! am exclamat eu fara sa vreau. Toti eram cu ochii mirati, tinta la biata fata. Ei ii venea sa planga, nu stia incotro sa priveasca. Nevasta-mea a prins-o de mana, a imbratisat-o si a pupat-o! La fel si Emil! Mama fetei, intr-un colt, plangea mocnit, saraca! L-am felicitat sincer pe doctorul Nicula si comentam in gand: pentru cativa milimetri de nas in plus sa fie mutilata o fiinta? Mare minune si ingineria asta medicala! Trebuie sa spun ca pentru prima oara am inceput s-o studiez si eu mai atent pe fata. Incontestabil, era chiar frumusica.! Doctorul Ionescu facuse o opera de arta! Cand s-a privit prima oara in oglinda, fata a incremenit! A scapat oglinda… S-a spart. Tot Mia a salvat-o: O! Cioburile aduc noroc! Fata isi ascundea fata in palme. Nevasta-mea i-a daruit fetei un sal bogat: un fel de bolero si o rochie. Ce mai… Toata lumea era entuziasmata si plina de voie buna.
– Peste trei zile “ne-o da acasa”, o aud pe nevasta-mea.
– Cum, “ne-o da acasa”? Adica nu se duce la internat?!
– Barsane! fii cu frica lui Dumnezeu! Nu-i minune ce-am facut noi pentru ea? Doctorul Nicula a spus categoric ca o perioada de timp, cateva luni, trebuie sa traiasca intr-un mediu mai aparte, cu mai putin praf, cu cineva care s-o supravegheze, s-o pregateasca pentru a se cunoaste pe sine…Ori la internat…, draga, tu stii cum e… nu? Este cu autogospodarire. Fata ar putea fi nenorocita, asa ca pentru acest an scolar facem si noi un efort, ca “pomana” sa fie facuta pana la capat… Asta-i!
– Bine… fie… dar… treaba ta…Elvira se comporta din ce in ce mai normal, dupa ce zile in sir se tot studia. Ba fusese prea vesela, ba plangea. Eu mi-am propus sa nu-mi bag nasul, declinandu-mi competenta si mi-am vazut de treburile mele. Totusi observam cum, aproape saptamanal, pe Elvira “cresc” niste haine noi… Deja avea vreo trei rochite, fulare, pantofi noi…