Toata lumea incerca sa-si regandeasca felul sau de deplasare, tinand cont de posibilitatile tehnice ale vremii, de posibilitatile lui financiare, pentru realizarea acestui deziderat. Aceasta febrila “miscare”, a pornit din doua cauze. Statul roman a terminat cu decimarea cailor pe teritoriul tarii, cu sfatul si obligatia rusilor, perioada cand iti puteai “cumpara” un cal pe o “jumatate” de rachiu alb, iar dupa ce iti terminai de carat materialele ce le aveai de dus, dadeai calul Ia hingheri sa fie omorat, intrucat, pamanturile fiind colectivizate si neavand pasune, nu-l puteai hrani… A doua cauza era schimbarea conditiilor de transport ale minerilor, s-a trecut de la masina carosata cu prelata, la autobuze, care erau vechi este adevarat, dar conditiile erau altele. Masinile carosate cu prelata erau gratuite, transportau minerii gratuit, autobuzele trebuiau platite, si cum abonamentul era ceva mai mare de 10% din salariu, multi s-au vazut destul de jumuliti cand duceau salariul acasa. Ei nu puteau sa faca ceva in plus sa le creasca salariul, dar de scazut le scadea lunar.
Cei mai in varsta, care mai aveau si ceva bani, si-au luat motorete, dar noi tinerii am “optat” pentru biciclete.
Era ca si un concurs al tineretii, plecarea la munca in plutoane compacte de tineri biciclisti, care, dupa o incalzire de doi-trei kilometri, incepeau o adevarata cursa care era foarte gustata de toti participantii.
Dupa schimb, spre casa, drumul era mai usor, coborand continuu.
Mi-am procurat si eu o bicicleta, la mana a doua, era foarte buna, cu cauciucurile mai aveam de furca, poate nu era rau de le-asi fi schimbat, erau cam putrede.
Cu toate ca era asa, m-a costat un salariu intreg pe-o luna, acea achizitie. Acum, cu ea sub mine, eram innebunit de dragul de-a pedala. Cu toate ca de regula se pedaleaza cu picioarele, uneori nu-i rau s-o faci si cu putin cap. Dar, in tinerete, nu multi isi pierd timpul cu analizele si nici eu n-am fost o exceptie.
Cu bicicleta neverificata, asa cum am cumparat-o, am plecat la un drum lung, la Bistrita. Fara scule, fara piese de rezerva si, mai ales, fara o bucata de paine, doar cu un prieten. Primii 20 de kilometrii au mers, apoi, vazand conditiile si perspectivele ce “ni se ofereau”, prietenul meu a refuzat sa mearga mai departe, mai ales ca de aici trebuia sa urcam Rotunda timp de vreo ora.
Cu greu l-am putut lamuri sa nu ma abandoneze si mult mai greu am ajuns la Bistrita. Acolo nervii nostri nu mai aveau termene de comparatie. Fiind duminica, nu era deschis nici un local. Si nu aveam nici-o posibilitate sa ne aprovizionam, sa putem cumpara ceva de-ale gurii. Foamea ne-a transformat aceasta plimbare de placere intr-un chin. Ne era asa de foame, ca nu mai puteam impinge bicicletele. Nici vorba sa ne putem intoarce acasa, fara sa imbucam ceva. imi vine o idee. Aveam un var. Era viticultor prin Dumitra. Nu aveam nici un fel de relatii, deci nu stiam unde sa-1 caut. Dar nefiind altceva, am imbratisat si aceasta ultima sansa. ii spun prietenului meu care numai ca nu ma manca de nervos, si continuu se lamenta ca s-a luat dupa mine, ca asa-i trebuie, si in final refuza alternativa.
– Nu sunt de acord! sa parcurg la intoarcere cu 14 kilometri in plus, mort de
foame?!
– Cum vrei tu, dar nu vad pe nimeni sa arunce cu paine dupa noi.
– Stii ce, nu-ti mai zic nimic. Decat mort de foame, mai bine 14 kilometri in plus si, uite asa, incepe “tararea” noastra spre Dumitra. Nu doresc sa-ti spun ce lungi au fost kilometrii aceia, cate ganduri nebunesti nu ne asaltau, dar toate se sfarsesc si ne vedem in Dumitra. Eu nu doream sa-i spun prietenului ca de fapt nu mi-am vazut varul de vreo cinci ani, si-i cunosteam adresa doar de pe ultima scrisoare ce mi-a trimis-o, cu vreo trei ani in urma, eu neavand nici macar certitudinea ca el mai lucreaza in aceasta localitate. Dar alta varianta nu aveam si daca ar fi stiut prietenul meu “in ce ape tulburi ma scald” ar fi fost capabil sa ma ia la palme. Speram, in ce-1 mai fericit caz, ca voi intreba o persoana care sa-mi spuna de fapt ca nu se mai afla in Dumitra, si in bunele obiceiuri romanesti, sperand ca ne-a omeni macar cu un mar.

Spre fericirea noastra, si varul meu era deosebit de impresionat de manifestarile de dragoste de care eram capabili, nefiind niciodata prea afectuosi, ne-a dus la “gazda” la care sta “cu totul” si ne-a servit cu branza de oaie si vin. in acea zona viticola, duminica, rar gaseai oameni sa nu fie “bine dispusi” si cum varul meu era viticultor de profesie, era aproape in “starea naturala”, servind mai mult “supa de struguri” decat paine.
Asa ca am fost fericiti ca am mai gasit inca ceva langa “supa” lor. Dupa ce ne-am potolit urgentele ne era sete. Aici apa era cam salcie si oamenii foloseau mai mult vin decat apa. Nu eram obisnuiti cu acest tratament, dar ne era si teama ca nu cumva sa ne moleseasca vinul si am refuzat portia de vin, pe post de apa, carand setea cu noi inca vreo 20 de kilometri. Ne-am bucurat sincer de intalnirea cu varul meu, as fi dorit sa mai stau, eram si obositi, dar dupa parerea noastra ori ce intarziere echivala cu intalnirea cu noaptea, si cum ti-am spus, dotarile noastre erau precare si incomplete de iluminat nici nu mai vorbim. Am multumit de toate, ne-am promis… dar ce nu ne-am promis si-am plecat, cam amortiti. Daca nu ne mai chinuia foamea am inceput sa observam ca ne cam dor anumite parti ale corpului, ca in unele locuri chiar avem rosaturi, ca suntem cam la capatul puterilor, dar, cum tinerii niciodata nu “dau inapoi” mai ales ca aveam destul de pedalat inainte, asa am continuat si noi. Cu greu ne-am vazut in Nasaud, cu toate ca drumul pana aici era in coborare, de aici in colo si pana acasa, 42 de kilometrii sunt de facut in urcare.
Era ora trei dupa amiaza, cand am sosit si plimbandu-ne putin am zarit-o pe fata comandantului Comisariatului Raional. O fetita foarte frumoasa, cu vreo doi ani mai mica decat mine. Pe atunci erau la moda fustele largi, evazate, cu buzunare in fata. Si ea purta o asemenea fusta, completata c-o bluzita alba de matase, care-i evidentia frumusetea trupului. In formare. Ne intalneam pentru a doua sau a treia oara si am invitat-o la o inghetata, impreuna cu prietena ei.
Pentru noi, eforturile de deplasare erau evidente, in urma parcurgerii celor peste o suta de kilometri de pana atunci. in cazul acesta, neavand o stare prea fericita de-a conduce discutiile “cat .de cat veseli, discutam mai mult de complezenta, straduindu-ne sa nu parem lipsiti de respect, intrucat in afara conditiei deplorabile in care ne gaseam eu tineam mult la prietenia Dianei, o fiinta sincera, plina de viata si frumoasa foc. Ma seca la suflet numai cand ma gandeam c-as putea pierde prietenia ei. in afara de faptul ca nu cred ca ar putea exista baiat sa nu se indragosteasca de ea, era fiica sefului Comisariatului, si daca n-o stiai, ar fi fost cum ar fi fost, dar sa te cunosti si sa te certi cu ea, tu care nu ai inca armata facuta, ar fi fost cumplit.
In scurta noastra intalnire, la starea si putinul timp de care dispuneam, atat am putut realiza, sa fixez o intalnire pentru ziua de marti, cand incepea Festivalul folcloric la Nasaud, pe 1 Mai. Da, asta a fost… Poate ma vei crede, poate nu, cu toate ca ti-am spus cat de mult am tinut la Diana, aceasta a fost ultima noastra intalnire si nici armata nu mi-a putut-o indulci prin bunavointa tatalui ei. Toate acestea s-au intamplat datorita faptului ca eu, dupa acel tur de forta din acea Duminica cu bicicleta, n-am mai fost capabil doua saptamani sa mai calaresc bicicleta…
Cantand la fanfara, obisnuiti fiind sa mergem impreuna cu celelalte formatii care se vor produce la festivalul ce va avea loc la Nasaud, in ultimul moment s-a hotarat ca instrumentistii sa plece la Bistrita nu la Nasaud. Neavand posibilitati de comunicare cu Diana pentru a-i spune schimbarile survenite, eu am fost dus la Bistrita si ea ma astepta in Nasaud… Faptul ca n-am fost prezent la intalnire, la data fixata mi-a creat un complex fata de Diana, jena care m-a urmarit mult timp si dupa aceia. Dupa acea intamplare nenorocita, am mai fost pe la Nasaud de mai multe ori, dar cautam locurile pe unde eram sigur ca nu ma va intalni… S-a intamplat ca premiera unui film romanesc, sa nu se faca la cinematograful PATRIA din Bucuresti, ci la cinematograful din Nasaud. Cu toate ca eu eram in acel timp in localitate, filmul a rulat fara prezenta mea, de teama sa n-o intalnesc. Cand fanfara noastra a ajuns la Bistrita, ne-am dat seama ca nu numai instrumentistii erau in Bistrita, ci toate formatiile, tot festivalul a fost mutat aici.
Desfasuratorul de program a plasat fanfara noastra in deschiderea festivalului, pe considerentul ca, fiind cei mai stridenti, vom fi auziti mai bine, avand si serviciul de chematori la acest festival, transferat in ultimul moment de la Nasaud la Bistrita. Luand locul III, dupa ce am incheiat programul, am primit liber. Daca nu eram, cum eram, dupa lungul drum spre Bistrita cu bicicleta, cu numai trei zile in urma, bicicleta am gasit, cine s-o impinga nu. Asa s-a facut ca nu m-am putut vedea cu Diana. Dupa cum stii, dragostea si placerea mea era dansul.

Cum in acea perioada fiecare tanar dorea sa se vada, sa se afirme, nu exista scoala sau camin cultural fara o buna echipa de dansuri, un cor sau alte tipuri de formatii, care sa se produca si sa se afirme in fata consatenilor lor. In acea perioada si eu fost, nu odata, participant la o asemenea echipa de dansuri. Consider ca dupa modul de manifestare si executia acestor dansuri, tineretea se exprima cel mai bine.
Un bun dansator are un cumul de certitudini, sanatate, tinerete, vigoare si o mare dorinta de viata. Dansul nu permite mistificarea lui si a vietii, impostura, el te obliga la perfectiune, la o traire neintalnita de multe ori in viata. Dupa acel “foc” ce a fost starnit de dansatori, in fiecare participant, ori privitor, au urmat cantecele si muzica populara.
Vazandu-i, am facut o constatare, care, dupa parerea mea, se potriveste si sportivilor, dar mai ales omului si dorintei sale de afirmare. Cu cat sunt mai buni, mai perfecti in executii, mai inteligenti, cu atat sunt mai urati la infatisare, ceea ce denota ca fiecare om cauta sa-si exploateze la maximum calitatile native, pentru a avea, si ei, ca toata lumea de altfel o trambulina de lansare, de afirmare, de egalizare in ultima instanta, acest lucru permitandu-le afirmarea in societate.
Uitandu-ma la cantareti care, ne incantau pur si simplu cu vocile lor dumnezeiesti, in timp ce posesorii vocilor, nu trezeau nici-o atractie fizica. La un moment dat, parca numai sa fiu contrazis, “exceptia care intarea regula”, apare o tanara cantareata. Era si frumoasa si vocea-i era superba. Dupa ce a coborat de pe scena, intre mine si ea a avut loc niste schimburi de priviri. Era frumoasa, deosebit de frumoasa, dar, ce nu s-a vazut de la distanta, era oribil din apropiere. Fata ei atat de frumos si gingas croita avea o epidemie de cosuri dezgustatoare, care-i estompau toate calitatile prezentate pana acum. In acea zi, prin grija organizatorilor, ne-am mai intalnit si revazut de vreo trei patru ori, ceea ce a facut sa ne cunoastem si chiar sa purtam niste conversatii, cu toate retinerile ce mi-le impuneau respingatoarele-i cosuri. Festivalul a trecut odata cu frumoasele zile ale verii si toata lumea s-a intors la ceea ce faceam de obicei.
Un coleg de munca de la intreprinderea unde lucram, cumparandu-si si el o bicicleta, mi-a propus sa facem in doi o mica excursie pe un traseu mai scurt, de acomodare, de, ca incepator. Am mers pana la un borcut si, parandu-ni-se prea putin, Sandu, ajutorul de miner, a facut propunerea sa mai pedalam putin, timpul fiind inca devreme sa ne intoarcem acasa. Si uite asa s-a facut ca ne-a prins seara, cam pe vremea cand oamenii se intorc de la munca campului. Salutand in dreapta si in stanga, intr-o curte o observ pe solista de muzica populara, care cantase la festivalul de la Bistrita. Opresc si-i prezint si pe Sandu. Mare mi-a fost mirarea vazand-o. Nu mi-am inchipuit niciodata ca locuieste pe aici, intr-un loc destul de umblat de amandoi si sa n-o zarim macar o data pana acum. Realmente era o mare surpriza si, daca nu ar fi fost atat de tarziu, bucurosi am mai fi stat de vorba. A ramas pe altadata. A doua zi, abia am sosit acasa de la schimb si Sandu a venit deja la mine.
– Todut, nu vrei sa mai facem un tur cu bicicleta?
– De ce nu? si am mers sa-mi iau bicicleta. Am pornit si, in linii mari, am refacut traseul itinerariului din ziua precedenta. La reintalnirea cu Viorica, solista, am fost invitati in casa. Pentru tineri, inactivitatea, statul in casa, este greu de realizat.
Am intrat in casa, am salutat, am schimbat cateva replici de convenienta cu parintii fetei, ne-am mai fatait putin pe scaune, dupa care ne-am luat la revedere si din nou pe biciclete, intrucat iar ne-a ajuns noaptea pe drum. Despre Viorica am aflat ca avea 20 de ani, ca dorea sa discute cu baietii, dar discutiile sa aiba o tenta serioasa, intrucat nu ar dori ca aceste discutii sa fie interminabile, devenind o reala pierdere de timp. Cam acestea erau pretentiile respectivei si, daca adaugam la acestea si faptul ca bubele de pe fata nu-i prea treceau, am considerat ca in aceasta directie, drumurile mele se infunda chiar din aceasta seara. Hotararea, odata luata, nu m-am mai dus pe la Viorica. Sa fi trecut vreo saptamana, ajuns acasa de la serviciu, nu gasesc pe nimeni. Nu-mi inchipuiam unde poate fi mama si, de ce nu este apa incalzita pentru baie. Nici cu mancarea nu era prea clar unde este, sau daca este ca, obisnuinta era sa fie lasata pe plita sobei, ori acum nu era nici un vas la incalzit. in casa era foc, lipseau… celelalte. Daca era foc, gandesc eu, nu poate fi departe, mai pot sa astept. Mi-am pus apa la incalzit si am inceput sa ma primenesc. Nu am terminat baia si apare mama. Am avut discutii destul de aprinse, referitor la faptul ca sunt neglijat total daca nici apa de spalat incalzita, nu mai era cand ma intorceam de la serviciu.