Acum as vrea sa ma retrag in Austria…
– Nu sunt eu omul care sa te impiedice.
– Auzi, eu ti-am vorbit ca unui prieten. Am lucrat impreuna in aceasta uzina, eram prieteni, colegi…si tu te agata de dansa in local…si-i faci propuneri rusinoase?!
Mai Bandy, nu-i chiar asa!
– Imi spui tu mie cum a fost?!Crezi ca nu mi-a spus bateristul? Faci cu mine pe mironosita?! Si, nici una nici doua, pune mana pe bidonul cu vopsea si vrea sa mi-l puna in cap. A executat aceasta manevra asa de abil, ca abia m-am putut retrage, sa nu mi-o puna chiar in cap. Hainele-mi erau imbibate complet. Atunci m-a cuprins groaza. Un singur chibrit, o scaparare de bricheta si as fi devenit o torta. Mi-am adus aminte de groapa de la meril, acolo intotdeauna era lesie, era mal. Cu cea mai mare spaima am fugit pana acolo, m-am sters cu mal si apa ajungand asa cum stiti. De spaima, de frig, de gaze, a inceput sa ma doara capul, sa-mi fie frig. M-am dus la vechiul meu loc de munca sa ma incalzesc, unde m-ati gasit, cum m-ati gasit. Cam asta a fost “aventura” mea cu doamna Napradean.
– Mai, Andrei, in uzina n-ai mai fost nicaieri? il chestiona directorul.
– Unde sa ma duc si de ce? De fapt cred ca urmele mele se vad destul de bine. Vedeti unde am fost.
– Inca n-am verificat, dar daca imi permite domnul director, m-as duce sa verific, sari seful pazei.
– Ma duc si eu! zice Stelescu.
– Bine baieti, mergeti. Raman eu cu Andrei, conchide directorul.
N-au apucat sa iasa din birou ca in acel moment seful de schimb, de la sectia precipitare, cu fata alba a navalit in birou si a spus:
– Precipitarea a fost sparta!!! Din buncarul “B” lipseste saculetul cu precipitat, saculetul cu numarul 28.
– Cum?! “28” Negru?!
– Da, 28, domnule director!
– Nu statia pilot a fost jefuita?
– Nu. Nu pot sa cred ca cineva ar fi putut sa-si dea seama ce este acolo, ca este o statie pilot…doar daca a lucrat in ultima saptamana la noi si acolo. Abia in ultima saptamana am inceput reducerea metalului rezultat din experientele domnului Stelescu. Diferenta intre sacuieti este doar numarul, par sau impar. Sacii…sacuietii? sunt identici, numai ca cei de la productie au numarul par…iar cele de la cercetare poarta numere impare. Asa am hotarat noi doi, si-l indica pe Stelescu. Ce se pune in saculet numai noi stim si nimeni altcineva!
– Si atunci ce s-a furat?! intreba avid directorul.
– Era un precipitat, continua seful de schimb, care avea un continut de 26% aur si alte metale. Continutul de cianura era de 16% si alti acizi periculosi. In aceste proportii, acest continut este foarte distructiv. Reactioneaza foarte violent si distruge tesuturile vii! Si ca paguba neta, metalul din continut.

– Imi dai cioca! striga omul la el.
– Ti-o dau! Dar nu mi-ai spus cum vrei tu sa ajungi acolo. Spune-mi…
– Este un sofer ce duce mancarea la porcii spitalului. Zilele astea are niste drumuri de aprovizionare si ajunge si in fostul meu sat. De acolo toata nadejdea mi-i in cioca…
– Si cand vrei sa pleci?…
– Dupa cum vad, “ca mi se trece vremea”, ca am ajuns la capatul atei, m-am hotarat ca cel mai tarziu poimaine, altfel n-o sa mai am puterea sa ma trag pana “acolo”.
– Poftim cioca si sa-ti ajute Dumnezeu…
– Multumesc frumos…Dumnezeu sa va aiba in paza. Si Cioca iesi afara. Ion, de la ultimul lesin, n-a mai scos o vorba, se scutura tot timpul, parca vroia sa arunce ceva de pe el. Era internat aici de cateva saptamani bune si el inca n-a stiut ca saltelele “scoase” afara sunt “drapelele mortilor” de la acest spital, de altfel singurele drapele. Pe unele s-a rezemat cu coatele cand fuma. Si el sa nu stie nimic, sa nu banuiasca nimic. De fapt era cam tot timpul beat. Starea lui nervoasa ii irita bronhiile si tusea “l-a luat in primire”. La inceput era suportabila, apoi din ce in ce mai insistenta. Umbla dupa aparatul de aerosoli. Nu-i folosea la nimic. I-au adus apa cu sare, a mai tacut putin apoi a revenit. Tusea-l slabea de puteri vazand cu ochii. Catre ora 11 a inceput sa-si vomite o sputa groasa, maronie, apoi cu sange, cu mucilagii, ceva ramasite din plamani de marimea unor cirese salbatice si alte bucati. O inspiratie guturala, horcaita, a mai batait de cateva ori dand din maini si din picioare, buzele-i erau cu fel de fel de resturi de viata, horcaind, cu gura mare, larg deschisa, cautand sa mai “imbuce” ceva aer. S-a linistit. S-a linistit pentru totdeauna.
Cioca a adus medicul:
– Da…Cioca a dat in primire. Dumnezeu sa-l ierte!
Impreuna cu alti doi bolnavi l-au pus pe-o targa si l-au coborat la morga. Cioca s-a intors sa-i puna drapelul lui Ion. Era ora unu din noapte. Inca o suferinta se alinase…
– Sincer sa fiu, ma bucur c-ai scapat din acel “loc fara speranta”! Sa ne fie de bine! Hai sa mai mergem si catre casa. Ne-ar cam fi, nu?
Am plecat urmand ca a doua zi sa mergem la Aurel. Cand am ajuns la Aurel el mai avea pe cineva in vizita. Dupa “primire” s-a scuzat pentru un moment, era necesara o mica ajustare de discutii cu invitatul prezent inaintea noastra. Tipul, ca si noi de altfel, i-a adus niste schite preliminare. Noi ne-am apucat sa le studiem, sa le aranjam intr-o anumita ordine, sa facem combinatii, practic aveam baza de discutii si documentare. In acel moment, Andrei a luat un creion, hartie, a inceput sa deseneze variante, calcule pe variante…ma rog…s-a apucat de lucru. Vazandu-l la lucru iti dadeai seama ca era chiar omul dorit de Aurel, si-si cunostea meseria. Prin prisma povestilor sale realizai ca viata a tabarat peste el cu ce-i mai rau. Daca s-ar fi nascut si el in “secunda lui”, cine stie unde ar fi ajuns astazi. Aseara ma gandeam sa-l consolez. De fapt ce i-asi fi putut zice? Cum ar fi putut realiza altceva daca ar fi luat viata de la inceput?! Dar cum se poate lua “totul” de la inceput?! Care inceput? Cand il auzeai cat de frumos povesteste despre nevasta-sa, cred ca-i primul barbat care-i “ridica o statuie” nevestei sale.

– Tu stii ca omul este o fiinta slaba, incepu povestirea Andrei. Slaba in fata multiplelor ispite si tentatii care-i apar sub diferite forme si moduri. Pe de alta parte, pentru acelasi om, mare parte din timpul sau este preocuparea “de-a ciupi” din ispite, dar daca se poate “cu acoperire”. Cu alte cuvinte sa beneficieze, sa poata face unele abuzuri, dar sa nu aiba nici mustrari de constiinta, “sa-si legalizeze” poftele. Multa pierdere de vreme s-a risipit cu acele tertipuri si motivatii care, in fata semenilor si ai lui Dumnezeu, sa fie “legale”. N-a uitat ca in rugaciunea de toate zilele sa arunce vina mai departe, daca celelalte n-au “prins”, formuland-o: “Si nu ne duce, Doamne, in ispita”. Acum, cu justificarea plauzibila, cu toata fiinta si cu constiinta “adormita” se arunca in desfatari, in placeri, in pofte si ispite care pana acum erau doar vise interzise, acum a gasit forma de “legalizare”. Trei dintre ispite au facut istoria lumii. Setea sau lacomia de inavutire, care pot justifica vreo doua mii de ani de razboaie, ravnirea la femeia altuia, metoda prin care a disparut Troia, au motivat incesturile “capetelor incoronate” din nordul Europei, crimele pasionale si chiar politica mai multor state (Mazarin, Talleyrand, Ecaterina) si altele si ultima pofta, mai deosebita – placerea de-a bea, de-a manca, cele care motiveaza narcisismul unora. Vorbind de prima ispita, de-a aduna averi carora nu le mai simti gustul, este un exemplu la noi deosebit de actual. Acelasi coleg, acelasi vecin, cu aceleasi posibilitati pana mai ieri, acu-i apare o “casuta” in curte, o masinuta, dar am avut si inca avem salarii egale. Sigur ca mai sunt si minuni. Te trezesti peste noapte c-o mostenire, dar aceste sunt minuni, adevarate minuni. In povestea noastra nu ne propunem sa barfim pe toata lumea ci doar sa relatam in contextul celor mai sus scrise, intamplarea ce-a zguduit un sat. Femeia despre care-ti povestesc, la cei 32 de ani ai sai, Voichita era o femeie frumoasa. Era frumoasa nu numai prin tinerete, ci si prin sarmul aparte pe care-l avea aceasta fiinta, fiind considerata cea mai frumoasa din sat. Frumusetea ei era dublata si de-o veselie molipsitoare. Cu ori cine se intalnea ii “rapea” un zambet, ii dadea o buna dispozitie si-l mai abatea de la ganduri. In ultimul timp iesea tot mai rar din casa…Unele zvonuri spuneau ca ii merge spre divort…casnicia. De ce, cum s-a ajuns la asta, nimeni nu stia, si tot asa nimeni n-ar fi putut spune ca i-au auzit vreo data pe soti certandu-se, pe Achim si pe Voichita. Achim nu era o frumusete dar “mai frumos ca dracul era”. Nu era nici tare priceput si nici tare aspru. Se apropia de 40 de ani si numai de doua ori a fost baci si numai la cei de la “intovarasire”. L-au luat aia ca cei cu adevarat buni nu s-au “inscris” si, neavand pe altul, l-au luat pe Achim, el fiind cel mai batran cioban. Calitatea muncii sale in acest post, nu se ridica la binecunoscutele pretentii ale acestei profesii. In afara de cele zise, nici la capitolul cinste si onestitate nu statea mai bine. De aceea multi erau intrigati: “cum de nu-si cauta o alta ocupatie, daca de aceasta nu-i stapan”, cum ar fi taiatul lemnelor, la mina, sau pur si simplu sa munceasca la o intreprindere. Dar, cum am mai spus, nici harnicia nu-l dadea afara din casa! Intre barbati, Achim nu era prea agreat. Era bautor, se apuca de povestit si atunci nimeni nu-l mai oprea, iar cand povestea, ii sarea scuipatul din gura vrand sa fie prea convingator, devenind dizgratios. Din aceste motive nimeni n-ar fi fost mirat daca Voichita ar fi divortat de Achim, cu toate ca erau casatoriti de vreo zece ani si aveau si un baietel de opt ani. Cam astea erau datele problemei vazute din exterior, dar nimeni nu stie ce-i in casa omului, da’ asta nu-i bine sa te pronunti in nici un fel in problemele care-i privesc pe soti. Totusi, prezenta Voichitei in sat era din ce in ce mai rara. Satul parca-i simtea lipsa si zambetul ei atat de cunoscut s-a transformat intr-o grimasa, in coltul gurii, parca i s-ar fi ofilit. Unele femei mai curioase incercau s-o “descoasa”. Altele ii chestionau copilul, dar multe nu si-au primit raspunsul. Pentru ca ea isi ascundea suferinta, unii au conchis ca: “precis are o boala femeiasca”.