Avem o ţară a cărui PIB pe mai mulţi ani, v-a trebui să-l plătească poporul român, altora. Guvernele care au făcut ce-au făcut, au făcut pentru ei. Noi v-a trebui să facem ceva pentru ţară.
Avem un preşedinte care-i membru de partid. A fost întotdeauna pentru ei, şi niciodată pentru ţară.
Avem procese teritoriale cu alte ţări, pentru care România a plătit mult, să câştige ce alţii stăpânesc deja.
Am avut un preşedinte care a cedat teritorii altori ţări fără să fim în război, fără să fie ale acelora, numai să demonstreze dânsul cât este de gentlemen cu avuţia ţării. Este adevărat că cerneala care a folosit-o pentru a semna actul, i-a aruncat-o unul între ochi la Timişoara.
Avem partide, nu camarilă cum spuneau unii, care servesc puterii ori de câte ori trebuie să voteze “AŞA”
Avem un preşedinte de partid, pe care “prietenii-l” numesc prostul.
Avem un fost minister al agriculturii. Acesta desfiinţat fiind, îmbogăţeşte consiliile judeţene cu fostele “domenii ale statului”, adică pe membrii acestor consilii.
Avem 11 mii de km de cale ferată, care s-au făcut mai puţin de 9 mii, dar pe care se circulă cu “iuţeala maximă” 27 km/h. Cicliiştii au uneori viteza de 47-50km/h. Întrebarea este: “vor pune la trenuri roţi de bicicletă, ori vor face linia ferată pistă de biciclete?”, deoarece cele aproape 40mii km pătraţi cu care este ocupată “burta ţării” cu acele instalaţii ale CFR-ului ar putea fi utilizate cumva.
Avem cultivatori sârguincioşi de canabis, care pe rând sunt arestaţi, şi avem guverne şi parlamente care cultivă prostia şi nu-i închide nimeni. Satisfacţia nostră este, că am început să exportăm proşti şi altora.
Avem de patru ori mai multe localuri ce aparţin judecătoriilor, dar condamnaţii sunt de zece ori mai puţini.
Avem persoane pentru care treburile statului sunt mofturi de copil răzgâiat. Prin asta se vede cât de serios se “luptă unii pentru poporul român”. În schimb,
Avem un preşedinte cu puteri miraculoase, care într-o singură zi, într-o fracţiune de secundă, mi-a micşorat pensia cu 147 lei(un milion patrusute şaptezeci de lei), spunând la televiziune cuvântul miraculos “recesiune”. În acel moment leul a pierdut aproape doi lei în faţa monedei Euro. Cred că după acest câştig major s-a felicitat. O şi merita dealtfel.
Avem mulţi oameni, care se plâng că în ţara asta nu se citeşte. Neadevărat. Se scrie şi se citeşte mult. Vilele “ălora” au nume, numerele de pe maşini sunt nume de oameni, în biserici îşi scriu numele pe picturi şi donaţii, mai nou “nu se bat serii” pe motoare pe ele se scrie pur şi simplu “Motorul acesta este a lui Gheorghe”
Avem un oraş cu o bibliotecă, un teatru, o casă de cultură şi cu mai mult de 120 restaurante, birturi, făgădaie, ori cum le-or mai spune. Unele dintre acestea sunt făcute în fostele cluburi ale sindicatelor.
Avem o primărie care a plantat copaci ornamentali. Un cetăţean de pe Ciprian Porumbescu, pentru a-şi “trage” maşina în faţa apartamentului, a scos 10 dintre copăcei, atâta era nevoie pentru aşi putea parca maşina exact în faţa apartamentului dânsului, pe zona verde, a locului de joacă pentru copii.
Avem trotuare, pe care sunt fugăriţi pietonii, de maşinile care doresc să parcheze.
Avem o ţară unde poate vom mai trăi şi noi puţin(dar “foarte bine”)
Dar, cineva ne-a şoptit că iar vom avea alegeri…poate că 5% din electorat “precis” se vor prezenta, restul de voturi se complectează cum bine se cunoaşte.

Locul epigramei în literatura română
relevat în interviurile oamenilor de ştiinţă şi cultură literară din România obţinute de preşedintele U.E.R. domnul George Corbu

Nu de puţine ori am auzit persoane care-şi declinau competenţa faţă de statutul epigramei
cu o nedisimulată neîncredere, optând prin oscilaţiile lor impunerea unui rol isignifiant al acestei
creaţii literare, considerând-o cenuşăreasa literaturii, incertă de-a fi afiliată la unul sau altul dintre
genurile literare, improprie de-a susţine singură un gen literar aparte, deci neimportantă şi
nesugestivă ca realizare literară, deoarece nu se impune, iar timpul risipit pe asemenea formă de creaţie este considerat o pură pierdere de vreme. Asemenea “judecăţi” de fapt nu ar fi trebuit să ne facă nouă griji pentru soarta epigramei, dar se observă, că de fapt este o preocupare personală acută, un orgoliu nedisimulat în dosul unei pseudoprobleme literare şi care are o adresibilitate certă, anume: “cum o să-i evalueze posteritatea pe ei ca ”producători” de epigrame”. Uitau oamenii că dacă s-au decis să facă ceva, este foate bine să facă, ori ceea ce fac să mai şi reuşească şi de are posibilităţi să se împună. Când va fi cazul, vor veni alţii care-şi vor “sparge capul”cu creaţiile lor dacă au obţinut o oarecare valoare. Persoanele respective or fi uitat că Acta est fabula! Şi că scopul lor este de-a produce ceva bun, dacă se poate deosebit, că vorba aia “are cine se ocupa de bani bisericii”. Cu alte cuvinte specialiştii vor fi aceia care vor accepta, clasifica şi stabili rolul micuţei epigrame.
Este evident că nu pe ori cine, care a reuşit să scrie o epigramă, critica este obligată să-l abordeze pentru încorsetarea în critica literară. Dacă cumva, scriind o epigramă unii se aşteaptă la o răsplată în ISTORIA LITERATURII ROMÂNE, ar trebui ca aceştia să întrebe pe toţi părinţii care au avut şi crescut copii, ce răsplată au avut ei din acest “gheşeft”, care este incomparabil mai mare ca şi micuţa epigramă. Dicţionarul enciclopedic (ediţia1996) defineşte epigrama “specie a poeziei lirice, cu caracter satiric, de proporţii reduse, care se sfârşeşte printr-o poantă ironică, muşcătoare la adresa unui personaj, fapt etc” Şi pentru a linişti total valurile stârnite de această frământare nejustificată a unor epigramişti, este cazul să dăm cuvântul profesioniştilor în materie, oameni cu o competenţă deosebită care dealungul anilor, cu pertinenţă şi stăruinţă au dat răspunsurile atât de aşteptate de cei mai sus pomeniţi, în interviurile obţinute de domnul George Corbu, Preşedintele Uniunii Epigramiştilor din România.
În aceste interviuri domnul Valeriu Râpeanu, om de cultură, critic şi istoric literar, afirmă
că:“epigrama este un gen literar autonom, care urmează anumite reguli ce-i sunt caracteristice şi
au individualizat-o”.
Romulus Vulpescu traducând cuvântul epigramă din elină, ne alegem cu inscripţie care a
fost modalitatea de apariţie a acestei forme literare, epigrama, ca epitafuri sau diferite anunţuri.
Domnul Vulpescu şi-l ia martor pe Boileau de la care ne dă formula”Adesea epigrama în libera-i
scurtime, E un cuvânt de spirit ornat cu două rime”.
Domnul Geo Olteanu, care posedă rezultatele unor anchete pe marginea subiectului EPIGRAMA, citează pe Virgil Săvescu în’38, pe MirceaTrifu în‘82-83, pe George Corbu şi Valerian Lică, studii din care emană următoarea definiţie:”Epigrama este o creaţie literară în versuri de mici dimensiuni (o strofă), care reflectă la modul satiric, aforistic sau umoristic unele stări de lucruri, fapte, trăsături şi comportamente omeneşti, încheindu-se cu o concluzie ironică, şocantă, numită “poantă”. Astfel descrisă epigrama face parte dintr-un gen literar aparte, cu un specific al său propriu, diferit de cel al poeziei, numit “gen epigramatic”.
Academicianul Gabriel Ştrempel ne spune următoarele”Dacă epigrama este specie sau gen literar o stabilesc specialiştii în domeniu”.Academicianul Alexandru Surdu ne precizează:”Ca gen literar, epigrama ar avea mai multe specii : Evocatoare, satirică, umoristică etc.Căci dacă n-ar avea mai multe specii, nu ar fii gen”
De la domnul academician Gabriel Ţepelea primim o definiţie care este în tonul celei ce reese din anchetele revistei EPIGRAMA. Extragem:”Specie a poeziei lirice, de proporţii reduse, care satirizează elementele negative ale unui caracter omenesc, ale unei situaţii ori ale unei instituţii şi se termină într-o poantă ironică”.Domnia sa precizează că este preluată din DEX cu mici modificări.
Domnul Mircea Ionescu-Quintus o numeşte:”Importantă specie literară satirico-ironică”
Petru Poantă conchide”Epigrama ar putea fi definită ca o specie a liricii, respectiv o poezie
concentrată cu un final neaşteptat, igenios, spiritual şi având efect râsul”
După ce am primit şi cunoaştem aceste precizări şi definiţii, apărute în revista EPIGRAMA din interviurile luate de domnul George Corbu unor oameni de litere, sper ca şi acei mai puţin dumiriţi de până astăzi asupra fenomenului “epigrama”, să poată compune mult şi bine de azi înainte fără a avea alte controverse.

Doamne tu şti că noi întotdeauna ne dorim ce nu avem. Acum vrem să mai şi râdem. Ştim că-i greu, dar asta ne dorim. Dar cum putem face acest lucru când ţara întreagă a ajuns… de râsul lumii. Dascălii s-au lăsat manipulaţi amăgindu-se singuri. Alţii au făcut multe legi care nu se vor aplica niciodată. Toată viaţa am fost cotizant la o pensie de ruşine, mi-au mai luat bani încă 47 de ani pentru o pensie suplimentară. Au avut grijă ca toate veniturile să-mi fie impozitate. Îndiferent unde erai „afiliat” ai cotizat cu 2%. Acuma să-mi tragă impozit un milion din pensia oferită. Nu aud pe nimeni să râdă! De fapt pentru a râde ai nevoie şi de o anumită stare sufletească neapăsată de greutăţi, boale şi necazuri, fenomene care în ultimul timp sunt pasări rare. Nu mai suntem nici noi ca altădată, când fără a scoate o vorbă, o jumătate de oră am făcut să râdă o masă întreagă la nuntă şi încă nimeni nu băuse nimic.
Cine are sau a avut o căsnicie, în care şi-a respectat consoarta şi pe el însuşi, cunoaşte faptul că soţul are obligaţia zilnică de-ai fura un zâmbet soţiei, lucru care trece deasupra tuturor inavertenţelor din acea zi şi este ca un zid protector deasupra căsniciei.
Dar puţini sunt cei care pot trece peste orgoliul personal şi „se fac de toată nimica” în faţa consoartei. Le este peste mână, le spulberă comoditatea şi mai ales este greu să-şi provoace inteligenţa, dacă o are, să rezolve problema zâmbetului femeii sale, zâmbet care trebuie să recunoaştem că nu este o afacere uşoară de realizat de la o femeie obosită, poate indispusă, la finele unei zile. De fapt, după câte aţi mai auzit la multe din lansările de cărţi, când autorul spunea că: soţia i-a fost primul şi cel mai drastic critic. Cu toate că sunt o excepţie soţii care sunt ambii scriitori, reiese că acea persoană, soţia, când face acest lucru se ridică la nivelul creaţiei respective şi merită aprecierea noastră. Trecem peste aceia care n-au scris niciodată de teama criticii soţiei, deoarece se ştie că în scriitură ne folosim de minte şi de suflet într-un grad apreciabil. Tot ce înseamnă intelect şi spirit în acel om, aflăm în scrierea sa. Mai bună judecată a unui om ca propria-i scriitură nu există. Şi dacă i-o vede soţia el nedorind acest lucru?
A te apuca să faci oamenii să râdă, în aceste timpuri, în care „râde hârb de oală spartă” şi asta fără a exagera câtuşi de puţin, când, lăsând la o parte „pensionarii parlamentari” pe care-l complectează un guvern cu miniştrii care au porecle frumoase:”Ambaburica” şi nume urâte: „Hârdău”. Cândva matematica era materia Nr.1 în şcoli, apoi, cu sprijinul părinţilor şi a foştilor elevi, matematica a trecut atât de mult în umbră încât un ministru al învăţământului nu mai ştia număra steluţele de pe Steagul Europei, examen dat în râsul copiilor. Nu putem spune că primul ministru nu s-a orientat şi a reabilitat acest sector. A schimbat ministrul care nu ştia număra pânâ la 20 cu altul prin care matematica va avea un strălucit viitor. De astăzi ministru dascălilor este Anton la pătrat. Nici nu s-a instalat bine, că profesorii de muzică şi l-au arondat: Nu-i Anton la pătrat, ci este Anton…şi ecoul lui Anton, ceea ce poate presupune altceva decât că aparţine de muzică. Realiştii, profesorii de la materiile reale i-au avertizat că este inginer şi va ştii roti atât e mult compasul cât şi excelul ori cărui calculator ca să-i iasă toate bune în favoarea lui.
Circu-i abea la început. Ce-i cu salariile legiferate, dar pe care nu le vor avea în veci, pe banii lor, defilează, chiar dacă nu sărbătorim nimic. Ar defila şi guvernanţii dar cum să ieşi în stradă când îţi tremură ciucurii nu se face, apoi ei ar face ori ce numai să se vadă iar aleşi. Tabăra opusă psd-iştii au făcut ori ce ca să falimenteze acest guvern, cu salarile de ei „împinse” au speranţa că vor fi aleşi. Ce nu se poate uita uşor ce-a mai odioasă insultă care a primit-o învăţământul din tabăra lui Năstase a venit. Domnia sa şi-a permis să jignească ÎNTREGUL CORP PROFESIONAL DIN ROMÂNIA atribuindu-le denumirea de handicapaţi.
Deunăzii s-a discutat pe marginea unor proze umoristice. Cineva competent spunea că în aceste scrieri trebuie incluse figuri de stil, calambururi, metafore, cu alte cuvinte să se folosească la maximul posibilităţile Limbii Române. Este absolut necesar acest lucru. E foarte adevărat dar viaţa politică este atât de egoistă că nu pierde nici-un rând în faţa nimănui decum… Un lucru pe care puţine persoane-l cunosc, proza umoristică este scrisă numai de suflete triste. Aţi văzut cum stăm cu râsul scris, problema adevărată va fi pe cine ve-ţi vota luna ce vine, ca România să nu fie ţară de batjocură?