Ieronim, Buluc, Tersansky si Flama erau deja stahanovisti. Era greu sa fii stahanovist, dar era un lucru de fala si… banos.
Anul trecut, cand au fost declarati stahanovistii, s-a tinut o adunare cu toti muncitorii exploatarii, cu toti conducatorii. A venit si un tovaras de la raion care le-a inmanat personal diplomele si insignele de stahanovisti. Ce frumoasa festivitate! Cei mai vrednici mineri!
Apoi a venit si Ziua Minerului, ce de premii s-au luat! Cu banii aceia unul si-a luat o pereche de boi, altul doi porci de taiat. Erau bani seriosi… Si fanfara, fanfara canta parca numai pentru ei… Toata ziua, buna ziua, Strauss se-nvartea pe langa ei, dar nu numai Strauss i-a curtat. Cati mineri, si mai tineri si mai batrani nu doreau sa fie in brigazile lor, ii flatau si-i doreau in preajma lor… Aveau si avantaje!
Atunci cand esti stahanovist nu ti se mai repartizeaza locuri de munca “In ordinea alfabetica”… Sefii au si ei grija de stahanovistii lor…Atunci aparusera si perforatoarele. Doamne cat praf mai faceau la inaintari, dar la lucrari in suitoare?! Nici nu e bine de vorbit… Toata cazatura din gaura iti venea in fata, in gura, in san. Cu perforatoarele cu apa era si mai greu de lucrat.Totusi Buluc, Tersansky si Flama nu lucrau cu perforatorul niciodata fara apa cu toate ca era mai greu si se se intepenea mai des sfrederul in gaura. Pe Ieronim, in schimb, de cate ori l-au vizitat ispectorii cu protectia muncii, de atatea ori l-au si sanctionat! Perfora continuu pe uscat. Cand iesea afara din mina, avea ochii jucausi si limpezi, dar in jurul lor parca avea o chiciura groasa. Semana cu un clown. Cu toate ca era o faptura firava, la prima vedere, pe multi i-a lasat in urma harnicia lui, el fiind unul dintre primii stahanovisti. Pacat ca nu intelegea raul pe care si-1 face pentru el si pentru altii, perforand “sec” si inhaland praful din “botul” perforatorului. Ceilalti trei se mentineau si acum in frunte. Ieronim, nu! Nu s-a putut mentine pentru ca nimeni nu putea perfora 6 ore in praf. Deci, nici el. Asa, incet-incet a inceput sa se vorbeasca din ce in ce mai rar despre el. Incepea sa se stearga din legendele minerilor. Toate aceste lucruri imi framantau si mie zilele si noptile.Anul acesta am tras tare, am dorit sa fiu si eu printre cei alesi. Norma de stahanovist mi-am facut-o, dar si-au facut-o si alti 13 mineri. Deci trebuia facut ceva deoarece nu se putea promova mai mult de patru mineri in randurile stahanovistilor. Si promovarea aceea era cu “norma”, trebuia sa fii cel putin unul din cei patru.
A explodat un cablu si am pierdut doua atacuri, iar acum sunt al saselea. Dar o intamplare norocoasa mi-a iesit in fata! Cand am vazut geoda (un gol mai mare in roca) dupa puscare, parca mi-a intins Dumnezeu mana si Dracul mi-a acoperit ochii. Sa-ti pice 6 m in plus fara sa faci nimic, fara nici un efort, asta nu se intampla de doua ori in viata nici unui miner!
Asa ca toate gandurile si simturile mele erau concentrate cum sa “camuflam” pomana care ne reinscria in randul celor mai buni. Stateam si ma uitam la ortacii mei. Ei intotdeauna au avut o incredere oarba in mine. Asa i-am si impins ca pe niste orbi in cursa aceea de soareci, fara ca eu sa fi facut totul pentru ca lor sa nu li se intample nimic? Intercalatiile de caolin suprapuse, pitrele care sunau surd, umezeala ce a crescut, si cu toate acestea nu mi-a trecut prin minte sa fac prima indatorire a minerului – copturirea! Oare oamenii acestia ma vor ierta? Dar nevestele lor, copiii lor? Mama zicea adesea: “Cine fuge dupa bani, nu are timp pentru semenii lui!” Situatia era de-a dreptul penibila: am trecut de cel putin sase ori prin frontul de lucru si cu toate astea eu nu am apucat sa vad cum sta coptura ca o ghilotina deasupra capului nostru. Acum, cand deja terminasem de armat si bandajat, cand sa iesim afara ne-a facut figura! Bine macar ca nu a strivit pe nimeni. De patru ore eram prinsi in acest fund de sac… “Subarul” care a “sectionat” galeria avea circa 20t, cat pot sa-mi dau eu seama din aceasta parte, dar putea avea oricat, ca noua ne arata o singura fata…Pe noi nu ne-a strivit, dar conductele de aer si apa da. De fapt, noi nu stiam daca astea s-au intamplat, fiindca la sfarsitul schimbului aerul se opreste. Timpul se scurgea greu. Eram prizonieri de 4 ore. Ne uitam unul la altul si nu ziceam nimic.
Stiam ca unul dintre noi urma sa rabufneasca. Altfel nu se putea… Asa se intampla intotdeauna… Asteptam sa vedem acum ce va fi! Ce ghinion… ce ghinion… sa te intorci in front sa-ti iei traista si hainele si sa devii prizonierul acestui mormant de piatra… Coptura cazuta avea grosimea de 4 – 5 m. Ca cineva sa ne scoata, daca ei ne-or fi observat lipsa, deoarece probabil ceilalti au iesit deja, le-ar trebui 4-5 zile de tarnacop si picamer, ca de explozie, nici nu putea fi vorba, nefiind cunoscute dimensiunile rocii care a umplut ca un dop toata galeria.

Profesorul Teodorescu batu la usa. De dincolo se auzi un “poftim!” sters, fara viata, obosit. Teodorescu intra.
– Buna ziua, domnule decan!
– Teodorescule… colega… poftim… sezi… Buna! Ce mai e nou? il asalta decanul, iesit din amorteala lui de mai inainte.
– Sa nu ma intelegi gresit, Vica, reia Teodorescu, eu nu am venit sa povestesc despre lucrarea ce-o facem in comun, ci despre cu totul altceva… O problema mai aparte, se scuza Teodorescu.
– Tase, imi imaginez ca daca ai venit “e ceva”!
– De fapt, daca ma gandesc bine, chiar si “lucrarea ” ar putea fi afectata, poate chiar amanata o buna bucata de vreme, pana se va realiza.
– Cum asa?!
– Colectivul nostru de cercetare pe care-1 conduc, de fapt toti cei care lucreaza la inventie si stii tu care… daca-ti mai aduci aminte chiar de toti, ca printre ei se afla si doi studenti eminenti, dupa parerea mea, si nu numai… intrucat ei au fost recunoscuti de colegii de an ca fiind cei mai “straluciti”.
– Ei si?
– Ei… unul din ei, Tomoioaga, Victor Tomoioaga, este de nerecunoscut, pur si simplu ma pune pe ganduri.
– Cum asa?
– Cu invatatura-i aproape pe branci… asa cum se exprima un coleg de-al lui, are multe absente, nu a realizat nimic din ce si-a propus si si-a asumat sa rezolve la acea inventie, si colac peste pupaza i-a batut mar pe doi colegi, cred eu, fara nici o vina.
– Povestea studentului Tomoioaga ma ingrijoreaza! Si tu zici ca aceasta cadere a lui nu ar avea nici o cauza? Nici o explicatie?!
– Sa nu ma intelegi gresit. Nu exista efect fara cauza, dar colegii lui zic ca nu numai noi, cei din nucleul de cercetare, “am reusit” sa nu il mai intelegem. A devenit un caz… Ceea ce este cu atat mai ciudat, cu cat este un tanar cu o exceptionala inteligenta nativa. Toate incercarile noastre – “prelucrarile” cum le numeste el – nu au dat roade.
– Da, este intr-adevar o problema… Dar ceea ce ma ingrijoreaza din ceea ce-mi spui tu este ruperea lui de colegii de grupa si in final de noi, cei din cercetare! I-am fost niste “colegi” apropiati. Poate era mai bine sa fi descoperit mai devreme eventuala cauza care il “macina”, sa-1 fi putut “scutura” putin inainte de a ajunge aici. Cazul poate duce la repetarea anului sau chiar a eliminarii lui din facultate. Dupa “straduintele” lui poate candida la ambele “acte de bravura”.
– Uite, asta-i! Dar scopul venirii mele este sa va propun sa meditam ce mai putem face sa recuperam aceasta “inteligenta”, sa-1 punem pe linia de plutire, sa reusim sa-1 ducem ca sa munci.
– Daca ar fi fost un student obisnuit, da, dar el, steaua studentilor… Ce sa zic?…
– Vica, eu am rumegat singur aceasta problema fara sa-i dau de capat. Acum te las sa te mai aduni si tu si propun sa ne mai intalnim si sa discutam. Cu bine!
– Cu bine, Tase.
Vica, decanul, era un om ajuns la 50 de ani, cu o experienta serioasa bazata atat pe activitatea teoretico-stiintifica, cat mai ales adusa din activitatea practica, de la munca cu oamenii. Conducator fiind, decan, nu se da inapoi de la munca efectiva de cercetare. Era un bun tehnician, “o biblioteca stiintifica mobila”, cum ii spuneau colegii. Realizau impreuna lucrari foarte apreciate. Concret, el era omul zilei: inteligent, responsabil, autoritar, dar si de o sensibilitate aparte pentru semenii lui.
Simtea ca un adevarat magician orice nod de impotmolire, alegea calea optima de iesire din situatii delicate, dificile. Isi reprosa uneori faptul ca lucrand intens la un curs cerut de “colegii mai tineri”, cum ii placea sa le spuna, a cam uitat de unele probleme cotidiene.
– Eva! – isi striga secretara – Fii amabila, trimite pe cineva dupa studentul Tomoioaga Victor.

– Te rog sa ma asculti pentru a mai putea da ochii cu lumea, cu oamenii din jur, cu cei din satul tau pentru care tu esti un fel de “exemplu in propozitie”, cand e vorba sa-si indemne copiii la invatatura. Deci te rog aduna-te! Sa-ti mai spun ceva: ai tai sunt foarte ingrijorati. Mai ales maica-ta! Cand auzi de maica-sa, Victor tresari si o durere fizica ii patrunse corpul, dar nu spuse nimic. Fata continua: Saptamana trecuta, cu varul meu Sorin, de la voi din sat, am fost la bal. Dupa aceea am ajuns si la rudeniile tale. Mi-am dat seama la scurt timp ca, de fapt, eu eram cea asteptata si asta m-a surprins ciudat! La matusa-ta Saveta, erau si sora-sa Ileana, si maica-ta. Din nou, Victor la auzul cuvantului mama tresari si voi sa spuna ceva dar gandul i se invalmasi. ingaima totusi:
– Si… ei… ce fac? Ce ti-au spus?
– De fapt, trebuie sa-ti spun ca m-am simtit foarte prost la ei. In primul rand pentru ca intalnirea era un lucru regizat, dar si pentru faptul ca mi s-au pus niste intrebari la care… de fapt tu trebuia sa raspunzi! Asa ca raspunsurile mele au fost mai mult doar niste “ihi”! sau niste “da, da!” si alte asemenea ineptii. Pe scurt “ai tai” nu cred in “boala” ta! Ei nu-si inchipuie ce s-a putut intampla. Pentru ei este inexplicabil cum un Fat-frumos ca tine si destept cum nu este altul pe lume, sa nu fie in stare sa-si ia o “sesiune”. Maica-ta n-a scos o vorba rea despre tine. Ea doar ofta si-si stergea din cand in cand coltul ochilor cu naframa. Doar matusile tale si-au dat cu presupusul ca “cine stie ce fleandura nu-ti da pace!” Retine:… ele tie! Ca stiu ele cum sunt “astea”, cum vad un baiat frumos si destept… hop! pe el! Si uite asa… si da-i si da-i… de mi-au impuiat capul. In final, dupa aceasta frumoasa prelegere s-au apucat sa-mi reproseze mie toate astea. Cica eu sunt de vina ca tu esti asa! Ca eu nu le dau stiri despre tine, ca de ce nu vin eu sa vad ce “amarul” tau mananci, ca eu ma tin mareata… Ce mai au gasit destule imputari pentru mine, din cauza ta… Am iesit de acolo ca din pusca, mai ca n-am plans de ciuda. Pana acum n-am venit la tine din doua motive: am vrut sa le determin sa vina “sa te prelucreze” ele si pe tine asa cum m-au prelucrat pe mine si in al doilea rand, deoarece iti intuiesc meteahna, baiul cu melancolia in care ai cazut. Pentru ca asta nu-i o boala, asa cum vrei tu sa para!
– Ce… ce…. ceeee?!
– Asa cum ai auzit, Victor… si nu-ti mai da osteneala ca pari bolnav, anemic, cu toate corabiile inecate, ca nu tine. Cu mine nu tine…Victor se ridica si se invarti ca un leu in cusca. Cred ca de-ar fi fost alta fata, de mult era facuta zob, atat era de furios. Viorica nu-1 mai vazuse asa, dar parca-i statea bine…
– Spune ce mai ai de spus si pleaca!
– Rabdare, puisorul mami! Rabdare! De la acel “colocviu” am plecat ca din pusca. N-a fost drept sa primesc eu toate reprosurile din plin, mai ales nevinovata! De aceea voi sta aici pana iti vei da seama ca in asemenea lucruri nu muzica vorbei conteaza, ci cea a sufletului. Trebuie ca tu cu tarie sa iesi din comoda-ti lene intelectuala, caci se implineste aproape un an de cand trandavesti si, de fapt, te-ai facut un puturos pofticios…Victor isi ridica mainile s-o bage in pamant.
– Ieeesi!
– Baiatule, acum rabufneste din tine “educatia si barbatia”! Abtine-te! Esti “barbat”, ce dracu?!
– Iesi, ca te zdrobesc!…
– Te-ai gandit mult la rezolvarea asta, nu? Si ti-ai dat seama ca ai pentru ce, asa-i?
– Taci… te rog!
– Mersi pentru invitatie…In acel moment Victor s-a trantit pe pat. Nu plangea, gemea si urla cu fata in perna, parca voia sa-si inabuse o durere cat lumea. Tot corpul ii tremura. Sufletul era insa cel care il sfasia! Viorica se uita la el si-si reprosa ca a fost cam dura cu el. Toti barbatii-s niste copii -gandi ea. Se apropie de el. Se aseza pe marginea patului. Il mangaie usor pe par de cateva ori. El scancea ca un copil. Ea se ridica si se apuca sa faca ordine in camera. Avea si ce sa faca… Sa fi trecut o jumatate de ora. Terminase cu aranjatul si Victor era parca mai linistit. isi ascundea privirea. S-au asezat la masa fara sa-i indemne nimeni.