Eram si eu in instanta, in sala judecatoriei, atunci i-am vazut prima oara nevasta. Cum eu nu cunosc limbajul avocatesc, nu mi-am dat seama ca de fapt el isi “apara” sotia, intrucat nu i-a spus niciodata pe nume, numai “victima”. Cum a devenit victima frumoasa doamna, mi-a povestit prietenul meu. Domnia ei se “producea sexual” la anumite sume. Au luat o camera la hotel si si-au inceput numerele. Napradean o iubeste foarte mult si-i extraordinar de gelos. A aflat unde-i sotia, a luat de martor receptionerul si, in plina dragoste intre cei doi, a aparut el si…viol. Daca ar fi spus cineva ca-i nevasta lui Napradean, nu mai era nici un viol. Nu era nici daca receptionerul ar fi spus ca “dansa” are camera ei continuu ocupata la hotel. Dar asa, prietenul meu a facut patru ani din gelozia lui Napradean. In aceasta seara am mers si eu la un local cu lumini mai putin “agasante”, cu o atmosfera oarecum mai intima. Numai ca in semiintunericul de acolo este greu de deosebit un om pe care nu-l cunosti asa de bine. Si in acel cadru ma trezesc la masa cu o dama. Doresc sa va spun ca numai aici, si cand l-am vazut pe Napradean, mi-am dat seama ca dama era nevasta lui. In acel moment, realizand ca si eu eram gol, probabil ca am avut acelasi sentiment pe care l-a avut si colegul meu, cand a fost condamnat pentru viol, fiindca si el a avut slabiciunea sa mearga cu aceeiasi dama, nevasta lui Napradean. Din asta provine oroarea de a-l vedea si de-a astepta de la el sa-mi faca dreptate! Intr-un fel nu-l condamn si nu-i doresc nimanui o asa nevasta! Ei bine, aseara in fumul tigarilor aprinse si cu iluminatul acela chior, am mai si baut ceva, din cate stiu avea si o alta coafura, o alta culoare a parului, n-am realizat ca “dama” e doamna Napradean. Dupa unele discutii in doi, dansa mi-a dat intalnire aici in coltul strazii Iazului cu Marasesti. Culmea este ca mie in loc sa mi se para ciudat locul de intalnire, am acceptat intalnirea din capatul Baii Mari. Parca ma si bucuram ca o sa vad din nou uzina in care am muncit si eu o bucata de vreme, unde am avut colegi, cunoscuti, prieteni. Nici acum nu-mi dau seama cum am putut fi atat de tolomac, sa-mi dau intalnire la 11 noaptea, la capatul orasului, unde vorba aia, nu mai poti face nimic. Tipic pentru un sedus. Dansa mi-a spus ca o sa vina cu masina. Eu, hotarat in cele spuse, m-am decis, timp aveam, sa fac o plimbare pe jos pana la locul intalnirii. Asa am si facut. Ajuns aici, am vazut o chichineata din tabla pe care scria: “Placintaria Ioana” si langa ea, ca din intamplare, un bidon de vopsea, de culoare mai deschisa. Ma si miram cum a putut fi lasata afara, cu atatia “intreprinzatori”! Am aprins o tigara, m-am lasat prada gandurilor, cand vad ca “trage” un BMW exact langa mine. Doamna era in masina, dar nu ea conducea. Tipul care a condus a iesit afara, eu in primul moment am vrut sa fug, ce intalnire-i aceasta in trei, dupa care m-am gandit ca-i cineva apropiat care a condus-o (unde a condus-o?) In momentele acelea de incertitudini, barbatul s-a apropiat de mine si am recunoscut in el pe un mai vechi cunoscut, pe nume Bandy, despre care am auzit ca-i plecat din tara, ca-i merge bine, dar efectiv ce facea, habar nu aveam. Printre altele, am auzit ca tot intra si iesea din tara. Bandy s-a apropiat de mine. Mi-a dat mana si a inceput sa mi se confeseze.
– Andrei sunt sigur ca si tu ai auzit cate ceva despre mine.
– Da. De ce sa te mint, am auzit.
– Eu mi-am facut o stare. Traiesc bine si de ceva vreme suntem impreuna, si-mi arata cu capul spre masina.

Mai traiau poate, mai putine zile decat degetele de la o mana, chiar pe degetele unei singure maini si ei, sau ele, nedandu-le medicamente, le mai economiseau o zi sau doua din zilele numarate din ultimele zile ale acestor oropsiti Iar bolnavii stiau si cui le vand “zilele lor”, medicamentele lor. Cioca le spunea tuturor. Dupa miezul noptii Cioca nu mai dormea. Se posta dupa usa balconului si privea in balcon. La inceput colegii de camera credeau ca pandeste, ca-i pandeste de hoti! In spital toti furau. Cei ajunsi pe “toboganul mortii” nu se mai sinchiseau de nimic, nimic nu-i impresiona. Aici nu functiona legea. Dorinta de-a bea era atat de mare, de-a nu fi treaz cand vine Doamna, de-a nu stii clipa, incat se fura totul si totul se da pe bautura. Si, cum bani nu prea aveau, pandeau si cum dormea unul – ca tebecistii dorm putin, dar dorm profund – i se fura tot ce se putea: haine, bani, pantofi, radioul, ce mai, orice, pe ce puteau pune mana se vindea pe bautura. Unul, odata, s-a trezit si l-a intrebat pe coleg, de ce-i face asta?
– Doar nu vrei sa mori cu avere! Crezi ca tie iti mai sunt de folos “adidasii”? Poti trai si fara ei si cand te-or duce “acasa” nu-i merge tu pe picioare. Te cara ei! Si a plecat sa-si vanda “agoniseala” furata colegului de camera. Pe Cioca nu-l interesa lucrurile acestea. Ion fostul minier de la Herja, nu s-a mai putut rabda si a strigat la el:
– Tu esti huhurez? Ce dracu faci acolo, noapte de noapte?!
– Ma uit daca pun drapelul.
– Te-ai scrantit! Despre ce drapel vorbesti in crucea noptii?!
– Nu, nu m-am scrantit. Dar ma uit daca pun drapelul…
Ion vazand ca n-o scoate la capat cu el l-a lasat in pace. Credea ca traind mai mult singur, neavand familie, Cioca s-a stricat de cap si are idei fixe. Asa a crezut pana intr-o noapte, noapte cand Cioca se ridica si iesi din camera. S-a auzit ceva tarsit si Cioca s-a intors dupa vreo jumatate de ora…tusind si horcaind din greu…
– Ce-i cu tine, huhurez?
– Am ajutat sa puna drapelul. Pentru Ion, pentru un miner bolnav, discutia nu mai prezenta interes. S-a intors pe partea cealalta cu gandul sa doarma, cand Cioca a iesit iar. S-a ridicat sa-l intrebe ceva, dar Cioca disparuse din camera. S-a auzit iar o harsaitura si din nou a aparut Cioca murmurand ceva, tusind si rasufland din greu.
– Ce dracu bolborosesti acolo, huhurez?
– Tu nu dormi? Credeam ca dormi. Am zis si eu acolo un “Dumnezeu sa-l ierte”!
– Cui i-ai spus asta?!
– Pai nu ti-am spus: am pus drapelul lui Victor,
– Ce mama dracului, drapel? Te-ai pus sa ma innebunesti cu drapelele tale?!
– Nu-i al meu, nu de drapelul meu am vorbit, de-al lui Victor, mai inainte a fost al lui Onisim.
– Bine, bine. Si unde l-ai pus?
– Pe terasa, unde Doamne sa-l pun!?
– Si cand li-i lua de acolo?
– D-apoi, cam pe la unspe. De ce?

Asa ca Achim si Neta au ramas cu “munca” pe langa casa. Ionuc, copilul Voichitei si a lui Achim a fugit de acasa la bunici, fiind destul de marisor, probabil ca vedea lucruri pe care nu le-a vazut cat traia mama sa. In plus copilul a iubit-o mult pe Voichita si nu astepta nimic bun de la noua mama. Apoi nici Achim nu se tare preocupa de copil. Acum avea preocupare cu Neta. Cand Neta iesea in sat era infloritoare si vesela. Numai ca oamenii satului nu considerau un lucru de cinste sa-ti “lasi barbatul si sa fugi la altul”, asa ca s-a vazut cu mai putine prietene decat a crezut vreodata si carora sa le povesteasca “pustiul de bine” ce-a dat peste ea, schimband barbatii, fara divort si fara casatorie. Ea statea “in necinste” cu Achim, lucru considerat nelalocul lui si nici frumos, stiind ca nici perioada de doliu dupa Voichita n-a trecut. “Fericirea” Netei a tinut vreun an. Cand iesea in sat, pe ea se vedea satisfactia vietii. Era intotdeauna bine dispusa si dornica de povesti, cu cine dorea s-o asculte o facea cu placere, parca destainuindu-si fericirea de-a trai, fericire gasita alaturi de Achim “al ei”. Unele o compatimeau, altele o invidiau, pana in momentul in care pe fata Netei s-a observat “zambetul Voichitei”. Si ei, acel fatidic zambet ii ramanea in coltul gurii, o grimasa. Mai avea mersul greu si ciudat pe care-l avea si Voichita in ultimile zile de viata….si incepea, ca si Voichita sa iasa din ce in ce mai rar din casa…
– Se curata! …ii spunea Mina unei prietene.
– Cum asa?! Tu, de unde sti?…
– Ii vedea tu, Ileana! Mult nu mai are!…
Asa a si fost. Cand mai erau doar cateva zile pana la “aniversarea” a doi ani de “fericire”, Neta muri. Ileana, cum a auzit de moartea Netei, a fugit la Mina.
– Mina, sa-mi spui…acum sa-mi spui…de ce a murit Neta?!
– Ce-ai patit soro?! De ce “sari pe oameni” fara motiv?!
– Daca nu-mi spui, duc vorba in sat ca tu i-ai facut de petrecanie!… Ca sa-ti ramana tie Achim.
– Poate candva…as fi dorit ceea ce-mi spui…dar m-am retras inainte de a fi prea tarziu…Asa ca poti duce-n sat ce zvon vrei tu…
– Nu tu mi-ai spus ca moare?
– Ba da.
– Si ma rog, de unde ai stiut tu?!
– Din ratacirile mele…Nu-mi face nici o placere sa-mi aduc aminte… dar daca tie-ti face placere sa asculti…de ce nu? Stii si tu ca Achim a fost baci la oile noastre…Cand a venit sorocul, sa duc si eu alimente la stana, si sa cobor produsele noastre acasa, barbatul meu nefiind acasa, eu a trebuit sa fac acest lucru. Atunci, cu toate ca Achim nu mi s-a parut niciodata un barbat atragator…fiind si eu de multe luni fara barbat, el de mai multe luni fara femeie, ne-am inteles sa ne intalnim in poiana. Terminand treburile la stana, am pus toate pe cal si am pornit la vale. In locul unde ne-am inteles m-am oprit si am facut popas. Am si mancat putin si-l vad pe Achim venind pe un cal. Nu ne-am pierdut vremea si ne-am apucat de dragoste. La inceput, totul a fost bine, spre sfarsit am inceput sa simt niste dureri ingrozitoare.