IMNUL MINERILOR
În fund de munţi noi des intrăm
Cu “Bun noroc!” ne salutăm
Şi când ieşim din sânul lor
Noi tot “noroc” strigăm în cor.

Refren
Când plini de praf cu paşi trudiţi
Ieşim din mină obosiţi
Ne doare că-n lumina sa
Pământul ţine-o lume rea

În mină “Dumnezeu cu noi!”
Afară – grijă şi nevoi…
Deasupra noastră n-avem cer,
C-aşa e viaţa de miner.

Refren
Când plini de praf cu paşi trudiţi
Ieşim din mină obosiţi
Ne doare că-n lumina sa
Pământul ţine-o lume rea.

Atâtea doruri şi nevoi…
Şi-apoi ne-ntoarcem înapoi
În lumea noastră fără cer,
C-aşa e viaţa de miner.

Refren
Când plini de praf cu paşi trudiţi
Ieşim din mină obosiţi
Ne doare că-n lumina sa
Pământul ţine-o lume rea.

Îmi venea efectiv să urlu de durerea acută ce mi-o provoca, imnul celor fără de speranţă, imnul amăgelii vieţii. Şi parcă acesta nu era de ajuns, toate văduvele Văii, toate femeile a căror speranţă azi şi-o vor îngropa-o, toţi copiii cărora nimeni nu le va mai lua o minge “de fotbal” copiii care de astăzi, vor fi loviţi de soartă pentru că mâna care trebuia să-i mângâie şi protejeze, azi vor îngropa-o.

“Spune să ne spui,
pelin amărui,
Cum l-au dus la groapă,
Cu pământ pe pleoapă,
Vremea blestemată
pe sărmanul tată” (V. Tulbure)

Vor fi lipsiţi de nădejdea vieţii, îngropându-şi visele pentru totdeauna. Doamne nu-ţi întoarce faţa de la ei! Toţi, absolut toţi, jeleau cu toată fiinţa lor, pe cei DUŞI. Vocile lor plânse şi tânguitoare, intrau în ecou umplând Valea. Nimeni nu poate reda zgomotul şi jalea care a zguduit Valea în acea zi.
Petre de atunci nu se mai poate considera bărbat. A fost pensionat imediat cum a ieşit din spital. AMELIORATUL nu la ţinut mai mult decât până în ziua în care şi-a îngropat brigada, după care au început complicaţiile.

Asteapta sa vada, daca pe acel strat de zapada, se va putea merge cu sania sau cu caruta… Asteapta sa vada, ce pot duce, lemne sau fan pentru animale… Asteapta…
Cum ninsoarea le cam inchide drumurile, mai sparg cate un lemn pe langa casa, ingrijesc animalele si… iar asteapta… Aceasta asteptare, pe zi ce trece, devine din ce in ce mai stresanta, mai surescitanta, mai ales pentru familiile care au locuintele izolate, la poalele dealurilor. Pentru ei, asteptarea aceasta, nu-i o asteptare propriu-zisa, ci-i o munca febrila, un tumult de pregatiri, obligatorii in astfel de conditii. Dupa ce va cadea zapada, lupii nu vor intarzia sa se arate. Plapuma pufoasa, care le-a ascuns si ultimele resurse de hrana, le da cutezanta, ii impinge spre sat, spre curtile oamenilor. Celelalte salbaticiuni ale padurii s-au adapostit deja de frig si acum ierneaza. Numai lupii nu-si pot ostoi foamea lor fara leac. Nu va trece, mult si vor cobora in sat. La atatea pregatiri facute de sateni, si lupii isi fac propriile pregatiri. Daca dispui de o mai buna perspectiva, poti vedea chiar si ziua, cum se aduna in haite, se organizeaza si pregatesc, navalirea peste sat. La inceput timizi, pe masura ce zilele se scurg, pe inserat, se apropie castigand teren, pas cu pas, devenind din ce in ce mai indrazneti, mai amenintatori, mai sfidatori, feroci chiar. Acum incep sa supravegheze ei, satul. Pandesc cate o oaie ratacita, vreun caine scapat din lant sau orice animal ce le-ar putea prinde si potoli foamea. Daca nu apare nici un animal si n-au alta sansa de-a manca, se apropie de gospodariile oamenilor, de sat, atacand prima data gospodariile mai izolate. Daca zapada este mare si tine mai multe zile, saptamani, haitele de lupi flamande ataca satul in plina zi, aruncandu-se asupra lui, cu o ferocitate iesita din comun. in asemenea cazuri satenii isi lasa cainii dezlegati, altfel ramane numai lantul din ei. in lant, cainele nu are libertate de miscare si lupta cu lupii devine inegala, fiind o prada usoara pentru lupii infometati. Atunci cand toti cainii satului sunt dezlegati si lupta se da intre ei si lupi, oamenii nu-i pot proteja, intrucat statura si urletele “combatantilor” sunt identice, singura diferenta intre ei, sunt ochii lupilor, ochi care noaptea sunt rosii, sticlosi. Cine-i vede indreptati asupra lui are senzatia ca-i “prins intre faruri”, senzatie ce-ti ingheata sangele in vene, ingrozindu-te.
Oamenii nu intervin in luptele dintre caini si lupi, chiar daca si-ar invinge groaza

aceasta si ar avea posibilitatea de-a lupta cu lupii. Nu intervin de teama de-a nu-si omora proprii caini, intr-o invalmaseala unde ambele echipe poarta acelasi “echipament”.
Lupta aceasta-i in mana Destinului, care va hotara invinsii si invingatorii. Se cunosc cazuri cand, spre bucuria tuturor, au invins cainii, dar s-a intamplat ca a ramas intregul sat fara caini si nu tare demult s-a petrecut aceasta, cu circa trei ani in urma. Ca sa-ti cumperi un caine bun, trebuia sa dai trei, patru oi pe el, si dai, ca intr-un sat de munte, cainele nu-i un decor, un tablou caruia sa-i admiri frumusetea, ci-i cel mai sensibil si credincios aparator al familiei si a bunurilor tale.
A sosit timpul cand lupii ne vor “vizita”. Noi suntem primii in “calea lor”. La caderea serii asteptam. ii vedem deja dand tarcoale pe Magura Ducului. Sunt vreo saisprezece. Ne privim unii pe altii, parca etalandu-ne fortele. Este privirea boxerilor, inainte de meci.
Probabil savuram ultimele clipe de liniste, inainte de dezlantuirea ostilitatilor. Priviri iscoditoare, impresionante si cat se poate de inspaimantatoare, feroce chiar si totodata dominante, pentru a inspira frica fata de adversar, in lupta ce se va dezlantui in urmatoarele clipe. Asa eram in acele momente si noi. Fiind “asezati” cu casa sub deal era de inteles, ca aici va fi “prima incercare”. De doua saptamani de cand a inceput sa ninga, tata nu a contenit cu pregatirile. A reparat si a intarit staulul, unde ne tineam ziua si, uneori chiar noaptea, oile, cand nu era zapada. Acum, seara de seara le inghesuiam in sura. Am scos carul afara si am bagat oile. Calul era in grajd si era bine inchis. La usi aveam broasca nu ivar si usile erau facute ca la oricare casa, nu ca la grajduri. Au fost cumparate din targ de la “tamplaria de binale”, ca si caii sa se “simta bine”. Mie mi-ar fi placut ca usile sa fie si la noi la fel ca si la vecinii nostri, din scanduri simple, dar tata n-a vrut nici sa auda asa ceva.
in zilele obisnuite as putea zice ca “serviciul” inchiderii animalelor era al meu, acum inchidea numai tata. El verifica usile, geamurile si apoi facea un inconjur imprejurul gospodariei noastre, controland totul si eventual observand ce mai trebuia facut. Se prevedea o noapte geroasa…

Visul nu era deplasat, daca am fi observat cat de tare s-a indragostit Ana de el si casatorindu-se cu ea, viata lui ar fi fost un Rai. Acestea erau gandurile tinerilor dar nu si al parintilor Anei, care asa cum a banuit si Iuliu nici nu vroiau sa auda asa ceva. Ne oprim aici putin pentru a vedea ce credea cealalta fata, croitoreasa, care asa cum a povestit el i-a fost nevasta si ajutor in cea mai grea perioada a vietii sale de Soldat, si caruia i-a promis c-o va lua de nevasta la liberare.
Iuliu inca inainte de-a avea relatiile lui atat de avansate cu Ana, daca va mai amintiti, era presat cu barfe, si vorbe de ocara la adresa Mariei, de catre unii camarazi, si lucrul dracului, chiar de unele “cadre”. in ochii lui imaginea Mariei pierzandu-si aureola, dar mai ales ceea ce i-a legat dragostea si farmecul ei a disparut, Iuliu nemaiavand fata de ea nici o atractie. in aceasta situatie, a considerat, cinstit dar mai ales necesar, sa-i spuna fetei ca el doreste sa se desparta de ia.
intr-o duminica, si-a luat o invoire in care s-a hotarat sa-i spuna unde-au ajuns relatiile lor, si ca el doreste sa se desparta in mod civilizat.
A plecat la Maria, care era acasa, il astepta impreuna cu mama-sa, care-1 iubea ca pe un fiu, femeia fiind vaduva. Au servit masa, au mai “aruncat” cate-o barfa, si la plecare, luliu i-a spus pasul. Pentru prima oara, ochii Mariei “sagetau”, si-i spuse lui Iuliu.
– Dragul meu in cel mai greu an din viata ta ti-am stat la dispozitie cu toate bunurile ce mi-le-a dat bunul Dumnezeu, cu dragostea mea, cu tot ce ti-ai daruit, ai dispus de toate ale mele, ca si cum ar fi fost ale tale. iti spun acestea nu pentru ati imputa ceva, ci doar sa-ti dai seama ca fara a fi casatoriti, ai intrat in familia mea, comportandu-te ca un barbat, diferenta fiind ca un barbat aduce un castig casei, tu numai ai consumat. Probabil ca nu mai ai multa armata de facut, si asa stii tu sa te achiti de datorii, si poate si mai probabil, alta iti va lua foloasele. Iuliu draga asta nu se face la o fiinta iubita, mai ales care-i si orfana si n-are cine s-o apere, probabil, de acei ca si tine.
Din tot ce-a fost intre noi, n-am nimic de-ti imputat, si eu mi-le-am dorit, dar sa ma arunci ca pe-o carpa folosita nu cadreaza cu demnitatea unui barbat, a unui om.
Ce incerci tu sa faci acuma iti arata nemernicia sufletului tau, care sincera sa fiu, se sterge din inima mea. Asi putea zice ca ma bucura ca nu m-am casatorit cu un asemenea nemernic. Totusi ca sa vezi ca si femeile care n-au barbati in casa nu pot fi batjocorite de oricine, cu cata “barbatie” mai ai, pune diseara, inainte de culcare, o cana cu apa pe geam. “‘Poti sa faci asta barbate! De-i avea aceasta amabilitate, sa faci acest lucru sambata seara si daca esti bun, pana acuma ne-am intalnit cand tu ai vrut, cum tu ai hotarat, acuma permite-mi sa iti dau eu intalnire Dumineca. Esti de acord?
– Nu vad de ce n-as fi?
– Te rog sa nu uiti de cana cu apa! Bine?
– Bine, de ce nu?
– Atunci “la buna vedere” pe Duminica.
– La buna vedere. Noapte buna. Si Iuliu a plecat la cazarma.
Vremea in cazarma a trecut repede. A si uitat de Maria, si ar fi uitat definitiv daca un camarad nu i-ar fi cerut, bocancii lui, care evident ca erau mai frumosi (cat pot fi o pereche de bocanci de soldat), sa mearga la intalnire. L-a refuzat si a inceput el sa se pregateasca de intalnire cu… teama. A chemat plantonul si i-a spus toate spaimele lui. Pe planton l-a rugat sa stea langa el, sa observe daca i-se intampla ceva, iar daca cumva vede ceva, sau pe cineva ca se apropie de patul lui sa-1 indeparteze, sa-1 opreasca.
Cu sufletul mic, si-a intors camasa pe dos, a impuns-o cu un ac, a pus cana cu apa pe geam, i-a mai facut un semn plantonului, care a fost platit regeste si s-a culcat.
. Dupa o ora, l-a trezit cu foarte mare greutate, plantonul care a depus reale eforturi cu toti camarazii care mai erau in dormitor, sa-1 trezeasca.
Iuliu a sarit la fereastra, sa vada cana. Era numai jumatate cu apa. S-a uitat daca nu s-a varsat, a intrebat daca n-a baut cineva din ea, nimeni, si cine sa se apropie de ia dac-o pazea plantonul din seara aceasta care era aproape un urias.
– Camarazi, vedeti cana aceasta, a fost plina cu apa, acum e jumatate, daca n-ati fi putut sa ma treziti, cand apa disparea din cana, imi disparea si sufletul meu.