– Te rog! Despre astea vom discuta alta data, il intrerupe Todut, tu expune-mi acum, situatia exacta !
– Pe scurt, incepu inginerul sef raportul, pe inaintarea de la intersectia cu lentila II, a mai ramas un atac neimpuscat. Oamenii din contraschimb si artificierii, s-au gandit sa-1 “traga”, intrucat, lucrarile de acolo fiind in lichidare, lucrand la reprofilari, ii incurca aceasta lucrare neevaluata la productie, care nepuscata devenea pierduta definitiv. Mi-au cerut mie consimtamantul, dupa care au incarcat gaurile si au puscat. in acel moment, artificierul, minerul si vagonetarul, au disparut…
– Cum?!!! au disparut… tipa Todut.
– Analizand situatia de acolo si transpunand-o pe hartie in lucru, coroborand si cu vechile lucrari, chiar si acelea din vremea romanilor, s-a scos in evidenta ca, de fapt, inaintarea despre care vorbim, nu se afla deasupra vechilor lucrari, ci… dedesubt.
in acest caz, la confluenta celor doua lucrari, tavanul s-a prabusit, in spatele lor, ei acum fiind prinsi in vechile lucrari. Prabusirea tavanului, le-a deschis accesul in vechile lucrari. Evaluarea lucrarilor de salvare prin operatiile de dislocare a rocilor din locurile de munca actuale, ar necesita un mare volum de lucru si un timp mai indelungat pana sa-i putem scoate la lumina. Bazati pe aceste date irefutabile, am atacat lucrarile de salvare prin vechile lucrari minere, cu atentie si siguranta maxima si primele lucrari preliminare au dus la concluzia ca toti sunt sanatosi, n-au leziuni si stau bine cu oxigenul.
– Domnule inginer sef, pe ce se bazeaza spusele dumnitale?!
– Cele relatate se bazeaza pe efectuarea in amanuntime a traseului si suprapus pe planurile minei, reiese ca-i bun. Al doilea reper este cooperarea si consultarea acestor planuri cu Baciu Gavrila, care a facut, si el, un plan de evaluare a acestor lucrari anul trecut si certifica aceste date. Tot el ne-a promis ca cei trei vor fi diseara acasa.
– Atunci ce mai stam? Sa mergem sa-i aducem, spuse Todut.
– Echipa de salvare ne-a comunicat acum 14 minute, ca sunt in apropierea lor, in ultima cotitura. in tot acest timp, mentinem legatura continuu, pentru a evita ori ce surpriza. Poftiti, dupa dumneavoastra, il invita inginerul-sef Stef, la intrarea in vestiarul minei pentru a se echipa.
Instalatia de extractie, n-au pornit-o numai pentru a se deplasa ei, la orizontul respectiv, asa ca s-au deplasat pe afara, printr-o galerie de coasta, dupa care au urmat calea parcursa de echipa de salvatori. Cei trei prizonieri, au trecut in acest interval de timp, prin stari uneori contradictorii pentru cei care ii cunosteau. Bunaoara cand s-au vazuti “teleportati”, doar Toader a realizat exact ce-i cu ei. A incercat sa le explice si celorlalti, care l-au ascultat, dar nu i-au dat crezare. Nu s-au exprimat in nici-un fel dar Toader si-a dat seama ca aici, ierarhiile, se percep mai greu. Toader nu numai ca era artificier, dar era si cel mai in varsta. Si el s-a facut ca nu-i pricepe, in momentul in care, in sufletele celorlalti se cuibarea indoiala si teama, parca au inceput sa aiba un alt soi de atentie fata de el.
Lipsurile, linistea si imposibilitatea miscarii, a continuarii sub o forma sau alta a vietii le dadea tinerilor ortaci, o stare de anxietate, de neliniste in asteptarea unei rezolvari, sperand ca acestea sa nu fie ultimele clipe ale vietii.^’Moartea nu-i ceva extraordinar, dar cand o astepti e groaznica” si-a adus aminte ajutorul de miner ca a citit aceasta butada intr-o carte. Toate la un loc, duceau ireversibil spre acelasi lucru, spre moartea pe care, minut dupa minut si-o apropiau. N-au mancat de mult, nu mai stiu de cand, ceasurile lor s-au oprit la ora cand impuscatura i-a aruncat pe acest taram, in care nu indraznesc sa se miste de teama sa nu faca “ultimul pas”. Cand au puscat erau spre sfarsitul schimbului, hrana sau apa nu aveau, nici lampile nu mai aveau “suflet in ele'” cam tot de atunci. Aerul parea inca respirabil, n-au semnalat greutati in respiratie.
Cei doi mai tineri, au incercat de cateva ori, sa-l determine pe Toader sa-i scoata afara. Toader, prima data le-a explicat de ce n-are rost acest lucru, iar cand insistentele lor au crescut, s-a facut ca n-aude. intr-un timp, totusi a crezut ca nu-i rau sa le vorbeasca, si le-a spus urmatoarele:
– Mai baieti, sunt putini oameni care sa nu tina la viata, si cu cat e mai greu sa ti-o aperi, cu atat ti-o doresti mai. tare! Noi aici am avut un incident neplacut, dar suntem toti in perfecta sanatate, intregi.

Daca Dumnezeu pana acuma a avut grija de noi. de ce sa ne batem singuri joc de vietile noastre. Soarta noastra-i in mana Domnului si a ortacilor nostri care nu ne-au parasit, ne vor cauta si gasi. Treaba noastra-i sa ne crutam vietile, ori pe intuneric nu stiu unde-om ajunge si cum. V-am spus ca vietile noastre sunt in mana Domnului si a ortacilor, dar va voi povesti ceva din care, poate o sa va dati seama ca niciodata nu suntem singuri. De vreti va povestesc de nu…
– Povesteste Baciu Toader ce-ti veni de te opresti! strigara cei doi deodata.
– Bine flacai, va spun. Niciodata discutiile despre moarte, nu-s binevenite, acum si mai putin. Majoritatea traitorilor le ocolesc (mai este vreme), altii le ataca fatalist, (sufera de-o boala incurabila), altii foarte crud, infricosator, pentru a impresiona in teribilismele sale, si de ce nu pentru a putea stapani caracterele mai rebele. Un lucru foarte important la asemenea perversi povestitori, este faptul ca ei niciodata in aceste “filozofii pe dunga vietii”, in exemplificarile ce le dau, in diferitele insinuari, nici din greseala nu se gandesc la moartea lor. Prin excelenta si in mod irefutabil dansii vorbesc de moarte, de mortile altora care pot fii… groaznice, infricosatoare, omitand ca si a lui poate fi… cumva…
Ca oameni normali, fara excese credulare sau fanatisme, fiecare, cred, am avut o ezitare in momentul in care am incercat sa “patrundem” inimaginabilul, infinitul, haul universului, care nu ne ofera nici-o certitudine, nici macar un reazem pentru noi, ce sa mai spunem de planete, de corpuri stelare? A devenit o gluma desantata faptul ca, unii oameni, in raport cu noi, sunt cu picioarele in sus (emisfera australa) Puternicele presiuni teologice pe tema mortii, pe tema vietii, amenintarile cu toate relele posibile, purtate cu ei de unele secte si ilustrate pentru acei care: “nu se gandesc la lumea de apoi”, nu a dus la o mai mare percepere a “nimicului” ce urmeaza dupa moarte si nici la bucuriile stramosilor daci in fata mortii. Se pare ca lumea s-a cantonat in: “aici vreau totul” si nu-mi doresc nici-o schimbare pentru NIMICUL de DINCOLO!
in spiritul celor spuse, neinselandu-mi sufletul in orgolii ca: “ma simt iubit ca om”, nu stiu de cate persoane, dar atata timp cat persoana mea a prezentat interes pentru unii, sau am fost folositor altora, cu alte cuvinte: “cat unora le-a fost la moda persoana mea” s-au folosit de ea. Daca prin unele sarcini, functii, sau poate chiar munca, m-am “ridicat” DEASUPRA ALTORA, le-am inspirat teama sau “respect”.
Cu toate acestea, intr-o retrospectiva fulminanta a vietii, facuta sub presiunea ultimilor faramituri de viata, am constatat ca am facut si eu unele NIMICURI de bine, in viata mea am mai facut. Am cinstit batranii si parintii, rudeniile si oamenii. Politetea “luata” de la ei. m-a slujit si pe mine, am mai invatat si pe altii meseriile ce le cunosc, am fost nu de putine ori si
nu la putine necazuri confidentul semenilor mei, pe unii i-am ajutat sa intre in afaceri facandu-i bogati. Pe unii i-am imbogatit sufleteste, disponibilitatile pentru acest lucru fiind mai mare. M-a ajutat Dumnezeu, sa pot ajuta pe altii, prin munca mea, prin sfatul meu. neasteptand niciodata vreo plata. intotdeauna am cautat sa fac nu numai lucruri necesare ci mai ales din acelea care lipseau. La toate acestea, mi-am permis luxul sa cred ca dintre toti oamenii la care am tinut si era evident ca nici eu nu le-am fost indiferent, prieteni, rudenii, intimi, apropiati dintre acestia care au parasit acest pamant e posibil, ca macar unul dintre ei, dintre cei morti sa nu-mi dea macar odata o stire despre ei, stiind cat imi lipsesc?! Un mic semn, un mic indiciu, sa stiu si eu ceva despre ei. Acestea erau intrebari pana mai anul trecut prin iulie.
Daca nu va supar, as “cobori” cu povestea cu ceva ani mai inainte?!
– Nu ne suparati Baciu Toader, tot n-avem ce face. Va rugam, il sustineau cei doi tineri.
– Eram militar si pazeam un depozit de munitii de pe langa Husi. Nimic extraordinar si neobisnuit. Extraordinarul s-a consumat in momentul in care a aparut un GAZ pe care era instalata o mitraliera, cu care s-a mitraliat depozitul de munitie si corpul de garda.
Asa cum a aparut, tot asa a si disparut. Nu l-a deranjat nimeni. Nimeni nu stia nimic. Nimeni nu i-a agresat. Si cred ca asa era si normal, devreme ce Romania nu avea granita decat cu popoarele fratesti. Cine sa ne vrea noua raul?!
Numai ca de atunci in unitate, s-a instituit starea de alarma si un pluton de soldati dormeau imbracati si incaltati, cu munitia si armamentul la cap. Un sofer seara de seara dormea imbracat in cabina masinii. Toate aceste pentru a putea contracara, un eventual al doilea atac.

Corpul s-a dezmortit (DEZ-MORT-IT). Nesuferita transpiratie a inceput sa scada. Acum ar fi fost momentul intrarii in functie a aspirinei. Se prea poate, dar eu nu am uitat ca CINEVA m-a TREZIT, mi-a insuflat sa iau aspirina. Dumnezeu mi-a mai facut un
cadou! Dupa aceasta “ciocanire” la poarta SFANTULUI PETRU, mi-am adus aminte ca mi s-a mai intamplat sa fiu trezit sa-mi iau medicamentele inainte de-a… nu mai fi necesare. Dar pentru prima oara in viata, mi-am dat seama si sunt convins de aceasta, ca mortii nostri, bunii nostri, ne vegheaza si ne ajuta asa cum v-am povestit si acuma. Ei ne ajuta intotdeauna, daca urechile noastre ii cauta si sufletul nostru-i doreste. V-am spus numai cateva din intamplarile care le-am patit eu, dar pentru copiii mei, pentru familia mea, nu odata mi-am simtit bunii prietenii si oamenii care mi-au fost dragi si Dumnezeu i-a chemat Ia Dansul si ei, si de “acolo” ne ajuta si ne vegheaza neintrerupt… in acel moment se auzira niste zgomote… Mai vroiam sa va spun ca si aici m-am simtit protejat de ei…
– Da se aude ceva…
– Se si vede ceva lumina palpaind…
Urmarind cu lampa, scurgerile de pe peretii galeriei, care aveau toate nuantele posibile, iti dau senzatia ca te afli in pestera lui Ali – Baba.
Admirand in fuga aceste frumuseti de neredat prin povestire, vazute de putini muritori, au ajuns echipa de salvatori, care deja le dadeau “primul ajutor” celor trei “prizonieri”, si asa cum a mai spus inginerul sef, erau sanatosi. Salvatorii-si vedeau inainte cu operatiile de reanimare-recuperare, moment in care, iesind din starea de stres si teama, celor trei, in diferite forme, le ceda psihicul. Asemene tipuri de manifestari, sunt obisnuite dupa parcurgerea unei situatii limita, si cei obisnuiti nu sunt prea impresionati de astfel de lucruri. Pentru ei, tensiunea a fost pana la eliberarea cailor de readucere a ortacilor, sa ajunga in timp util la ei, pentru ca eforturile care au fost depuse de ei, sa se soldeze cu gasirea ortacilor sanatosi. Daca au avut leziuni, fracturi sau alte suferinte fizice, sa-i recupereze. Daca exista probleme care nu le pot rezolva ei, sa-i transporte in timp util Ia spital. Partea cea mai emotionanta este in primul rand, intalnirea cu ortacii aflati in suferinta. Apoi, acel moment trecut cu bine, se apuca de rezolvarea problemelor impuse de situatie.
Aici, multumita lui Dumnezeu, au reusit sa-si gaseasca ortacii intregi, sanatosi. Spre bucuria lor, astazi nu vor scoate la lumina zilei resturi de oameni, ambalati in saci de plastic.
Dupa arhicunoscutul: “NOROC BUN”, salutul care nu-ti permite sa visezi la salutul “luminii” sau a rotirii “pamantului” in timpuri actuale, s-a imbratisat fiecare cu fiecare strangandu-se in brate si curgandu-le din ochi, lacrimi care nu le-ar mai fi avut de-i gaseau “reci”.
Dupa aceste momente de transmitere prin apropiere, a multamirilor lor, ortacilor, dar mai ales Bunului Dumnezeu si Sfintei Varvara, unii ca mai traiesc si-s eliberati, ceilalti ce n-au fost obligati dupa doua zile de munca sa le cunoasca tesuturile organismelor colegilor lor, o parte-si continuau plansul mut, altii fumau “stingand” tigara. Dupa trecerea catorva momente, care fara nici o exagerare, erau intr-adevar de reculegere, Todut i-a e»citat pentru spiritul de prevedere de care au dat dovada, stand pe loc si asteptandu-i (nu multi isi dau seama ce inseamna in acele conditii sa nu intreprinzi nimic. Uneori acest lucru este atat de groaznic, ca poate duce la nebunie si manifestarile ce decurg din astfel de comportamente.)
Dupa ce au ingerat oxigenul, au trecut la “ceai si biscuiti” si apoi au inceput derularea povestilor. Cei mai tineri, au relatat cu lux de amanunte ce-si aduc aminte exact (este si aceasta o proba a echilibrului psihic) Toader care era si sef si cel mai batran, se pare ca pentru el efortul psihic a fost intreit, ca-si continua “portia” de plans.
– Dar tu ce ai de plangi, Toader? il intreba Todut…
Toader sorbea din ceai zgomotos, mana ii tremura, impacat, a inceput sa se confeseze:
– Domnule director, cat am fost prizonierii acestui loc, ai muntelui, desigur ca m-am rugat bunului Dumnezeu sa ne crute vietile noastre, a baietilor acestor care-s foarte cruzi “sa dea in primire”, dar mai ales sa aiba grija de familiile noastre, de ce sa va mint, daca ati mai fi intarziat o zi nu stiu cum ar fi evoluat lucrurile aici. pierzandu-ne nadejdea in ortacii nostri, si in final in rostul vietii. in nenumaratele ore de LINISTE si incertitudini, de frica, iti trec prin minte lucruri, fara exagerare, la care in veci nu te-ai gandit.