Cu iluziile spulberate de ultima ora, ca pe-o Golgota, mi-am inceput predarea. Daca cu numai o ora inainte, eram un orator impozant si sigur pe mine, acum eram oscilant, sovaitor, banuitor chiar. Nu mai aveam nici-o speranta, nu credeam in nimic, certitudinile m-au parasit. in cap imi fila o singura “lampa”, care neincetat ma intreba: “care-i cauza rupturii dintre mine si clasa” la ora precedenta. Eram ca un animal haituit. Urmaream orice miscare a elevilor, ce mi-ar fi putut servi de suport, o mica certitudine, pentru a-mi putea reface moralul meu, atat de coborat din cauza incidentului din ora precedenta.
Pe fondul acestor framantari, cumva, am terminat si predarea lectiei in aceasta clasa, convins fiind ca, insasi mutra mea a devenit, opaca, stearsa, ca de deziluzii ce sa mai spunem. Cred ca semanam cu mine, in urma cu o ora. Nu mai aveam nici-o nadejde ca nu mi-am pierdut timpul, incercand sa devin profesor. Cu toate acestea, nu m-am putut abtine sa nu ma controlez in ochii elevilor. Am avut falsa impresie ca parca cinci-sase elevi sa fi priceput ceva… slaba consolare… dar poate de atat sunt capabil. Ei bine domnilor, ma scuzati doamnelor si domnilor, ori ma credeti ori nu, indreptandu-ma spre usa celei de-a treia clase de a XII-a, am intrat normal. Am inceput sa predau… si atunci… mi-am dat seama eu, ce doream de fapt, sa le predau elevilor…
Asistenta, care era pregatita sa-1 consoleze dupa aceste insuccese, a izbucnit in hohote de ras, descatusati de ingrata sarcina de consolare, care a disparut.
Dupa potolirea veseliei, nu mult au stat ca, un alt ins s-a “bagat” la cuvant.
– Doamnelor si domnilor, colegul si prietenul nostru a facut “o paranteza” la tineretea lui, la tineretea noastra. Luand-o de bine, atat aceasta intamplare, cat si timpul din care dansul v-a relatat, mi-as permite luxul de-a va istorisi si eu ceva, poate tot de pe atunci.
Un bun prieten de-al meu discuta c-o fetiscana. Discutiile erau destul de avansate, tanarul hotarandu-se sa se prezinte familiei fetei, pentru a o cere in casatorie.
Domnisoara cu care discuta, avea si fratiori mai mici, dintre care unul avea doar trei ani. Lucrul acesta ii cam dadea dureri de cap domnisoarei, stiut fiind ca: “copii buni si babe frumoase” nu prea sunt. Fratiorii ei erau intr-adevar imprevizibili. Ea ar fi dorit ca acest lucru sa nu creeze p proasta impresie musafirilor.
Grija aceasta ii ocupa tot timpul, ea straduindu-se sa-si convinga fratiorii sa fie ceva mai linistiti, mai controlati Ia vocabular, sa-si mai tempereze prostiile, sau macar sa le amane pe alte zile, cand nu le-a face nimeni observatii. Biata fata, se straduia ca logodnicul ei sa se simta cat mai agreabil cu putinta, intr-o casa plina de prunci. in acest sens ea nu s-a bazat numai pe cele “vorbite” si “promise” ci a facut si eforturi banesti pentru a le cumpara “ocupatii”: dulciuri, creioane colorate, carti de colorat si alte “jocuri linistite” pentru ai putea obliga Ia un minim de decenta.
in celalalt plan, a gatit, a facut curatenie iti casa, a mai cautat si alte metode de potolire a “manjilor” si spera sa iasa toate cum a planuit.
Baiatul sosi si a fost condus in “camera din fata”. Dar de curiozitatea copiilor nu te Poti ferii. Cu cat te feresti mai tare, cu atat le starnesti si mai mult curiozitatea. La acest lucru, la curiozitatea copiilor, nici un coeficient de siguranta nu-i valabil. Si acum tot asa a fost. Copiii sub diferite pretexte si tot felul de motive, tot timpul deschideau usa. si se parau unii pe altii. Toate “plangerile si necazurile” lor, le povesteau si cereau “dreapta judecata” tinerilor. in acel timp ii iscodeau si lor li se parea de neconceput sa stea doi oameni unul langa celalalt… linistiti.
intr-un tarziu, din camera alaturata se auzira tipete, zbenguieli si in usorul usii apare un nasuc, nasucul lui Praslea, care plangea de se scuturau hainele pe el. si asa cum se intampla in asemenea cazuri, avea si niste “lumanarele” de mai mare dragul… Toate acestea, banuia domnisoara, ca nu puteau produce o imagine agreabila pentru viitorul logodnic, si pe fata fetei se instala o mare dezamagire.
– Ionuc, ce-i cu tine?! si se grabi sa-i stearga nasucul fratiorului.
– Nu-mi da rasplaiul (creionul)!
– Ionucule, du-te tu si spune-le ca eu ii rog frumos sa ti-l dea!
– Le-am spus.
– Si?
– Nu mi-1 dau!
– Dar ce-au zis, Ionuc?!

– Au zis ca: O TULA MARE!.. Fata de rusine si necaz a inceput sa planga si a fugit afara, lasandu-si curtezanul singur…
– Doamne dar ingrozitor se comporta uneori copiii!.. Sarmana fata! Mi-e mila de ia! Nu se putu abtine o doamna.
– N-o luati asa in tragic, doar si fata aceea s-a maritat, e nevasta-mea… Dupa aceste precizari s-a starnit rasul in grup. Stingandu-se momentele de buna dispozitie, un tip barbos interveni:
– Stimati domni imi iau permisiunea de a va povesti ceva din vremea impuscatului, o poveste care poate nici nu-i adevarata, dar cine umbla dupa asa ceva.
– Tu spune-o si noi vom constata ce-i, il “lua” un prieten.
– Sa fi fost prin ’85, relua discutia barbosul, cine nu stie ce teroare era pe atunci? Cu toate acestea a existat un BRASOV si cu ceva ani mai inainte, un PETROSANI si altele de felul acesta… Aici Todut avu o strangere de inima. Care sa fie cauza ca le venea mai usor sa vorbeasca de”Impuscat” decat sa spuna simplu: “inainte de revolutie”, ori inainte de ’89?! Sa fie aceasta o lipsa de credibilitate a vremurilor ce le traim?! Dorinta de-a ocoli lucrurile incerte, tranzitia si alte lucruri neplacute si totusi certe?! Refuzarea visarii si a angajarii intr-un viitor care nu promite nimic, in care nimic nu-i sigur?! … ar putea fi si astea cauzele…
Obisnuiti fiind c-o anumita rigurozitate, cu siguranta zilei de maine, daca acestea ne lipsesc, nestiind ce urmeaza ne refuzam visele, nu indraznim sa ne provocam fantezia, chiar cand este vorba de niste banale povesti?!
– Vreau sa va atrag atentia asupra acelor vremi – relua barbosul – cand poporului i s-a “inchis gura” si nu indrazneai sa te adresezi nimanui de teama sa nu fi “turnat undeva”. Oamenii si-au pierdut increderea in semenii lor si nu-si mai deschideau sufletul pentru ca nu stiau, daca acel cunoscut al tau, nu era un veritabil informator, al altora. in acea perioada de mare oprimare, in orasul nostru, traia un mare artist si un om de un curaj deosebit.
Artistul nostru era sigur ca “undeva” activitatea si vorbele lui erau interpretate si de regula aceste interpretari niciodata nu sunt in favoarea individului. Recunoasterea lui internationala l-a ferit pana atunci de necazuri. Cu toate acestea el nu agrea situatia din acele timpuri si a gasit o metoda personala de protest impotriva politicii din acele timpuri, prin luare in deradere a anumitor fenomene ce se iveau in acele timpuri. Intr-o buna zi, artistul nostru, observa o mare agitatie pe bulevardul din fata blocului sau… Omul iese in balcon si din toata puterea ce-o avea a inceput sa strige:
– JOS SOCIALISMUL !!!!!! dupa care intra din nou in apartament…. Persoanele care se aflau in jurul blocului, pe sosea, care au auzit ce a strigat artistul, zambeau cu subinteles… Apoi realizand de fapt ca nu sti cine te poate vedea, si-au refacut mimica fetei, au pus capul in pamant si se grabeau sa paraseasca cat mai repede acel loc. Nu trecu mult timp si persoana in chestiune, reapare in balcon, si cu puteri inzecite isi striga din nou oful:
– JOS SOCIALISMUL!! !!!!….
De aceasta data, persoanele care se mai aflau in jurul blocului, cautau in mare graba sa se indeparteze, sa se ascunda undeva, intrucat gluma se ingrosa…
Cand stresul psihic asupra trecatorilor a ajuns la apogeu, artistul nostru reapare, aparitie care pe unii i-a facut s-o ia la goana, pe cand el, din toata puterea fiintei sale a inceput sa racneasca:
– Sa vina COMUNISMUL !!!!!!….
Cei care inca n-au reusit sa fuga sau sa se adaposteasca, sau dintre cei aflati in trecere pe acolo, si-au indreptat spatele, si cu un zambet in coltul gurii, isi continuau linistiti drumul.
intamplarea povestita nu numai ca a starnit zambete, dar parca unora chiar le-a dat prilejul sa-si indrepte spatele…
– Buna, foarte buna! De n-am mai avea parte de asemenea umilinte, intra in vorba un tip cu papion, eu nu doresc sa-i las dansului toti laurii, de aceea va rog sa-mi dati si mie ascultare, mai ales ca nu doresc sa va dijmuiesc prea mult timpul dumneavoastra.
– Spune draga ce ai de spus, il impulsiona cineva din grup.

Urcau, etaj dupa etaj si pe masura ce spaima le trecea, in sufletul lor ramanea doar tineretea si voiosia imprimata de exorbitantul megalopos. Erau uimiti si inundati de
imaginile oferite de acest avanpost al lumii, care-i America.
Si tot urcand scarile “zgarie norului”, oboseala a inceput sa puna stapanire pe ei moment in care, careva a propus destinderea acestei atmosfere de plictiseala si oboseala, prin a spune ceva, a povesti ceva, bancuri, anecdote, ma rog ori ce numai sa treaca timpul mai usor.
Ca niciodata, mai neinspirat, tanarul balbait incepu:
– V…v…vr…vre…vreau…s…s…sa…v…v…va…s…s…sp… Ceilalti se uitau unul la altul si intr-un consens tacit il intrerup:
– Auzi Ghita draga, te rog frumos fi intelegator, ca altfel nu ajungem nicaieri! Vezi, ne-ai spus noua litere si am parcurs doua nivele. Pana tu termini bancul, noi vom fi sus. N-ai dori sa ne povestesti putin mai tarziu?
– C…c…c…cum…v…v…vre…vreti…v…v…vvoi!
– Acum, ca am cazut la invoiala, dati-i drumul.
Si cu o snoava, cu un banc, se vad aproape de capatul scarilor, cand unul isi aduce aminte de Ghita:
– Ghituca draga, parca si tu ai vrut sa zici ceva! -Am…am…vv…vrut…s..s..sa…v….va…s…s….spun…c…ca…c-am…lasat
eh….chc.che….cheia jos !…
Un ras debordant i-a molipsit pe toti.
Pe acest “fond sonor”, Todut si-a amintit de-o scena asemanatoare, intamplata in propriul sau apartament, intr-o vacanta studenteasca. in acea perioada, a fost vizitat de doi studenti, care veneau in vacanta dupa sesiune. Era normal sa fie repetate ultimele “perle” la moda, “scoase” cu acea ocazie.
De ras, radea fiecare dupa pofta inimii si de reusita redarii. Dar de unul dintre bancuri, s-a ras la nebunie. in acel moment in apartament, in afara de cei ai “casei”, mai era si o vecina, o persoana mai in varsta, pe care probabil, vocabularul mai tineresc si libertin, n-o angaja la nu stiu cata atentie, si poate ca uneori mai atipea si numai rasetele o mai trezeau, cu toate acestea, ii placea societatea “tanara si bolundatica”. O molipseau cu tineretea lor.
in fine vine randul bancurilor cu specific ai Facultatii de medicina care era cam asa: o juna studenta, pe care n-o tare preocupa specialitatea ci “specialul”, baietii in speta, a fost poftita la raspuns. Examinatorul o chestiona: “Domnisoara, care organ al omului, in timpul functionarii se mareste de noua ori?” domnisoara, in loc de raspuns a inceput sa rada cu subinteles si mima niste interjectii de tipul: hi… hi… hi si ha… ha… ha… ca si cum ar fi gadilata de cineva. Acesta fiind singurul ei raspuns, profesorul a invitat-o afara si normal, a trantit-o… si el.
Urmatoarei studente, i s-a pus aceiasi intrebare. Dansa a dat raspunsul: “pupila ochiului” inainte de-a parasi sala profesorul a rugat-o:
– Domnisoara te rog frumos transmite-i colegei dumnitale, care a iesit inaintea dumnitale, ca “hi…hi…hi si ha…ha…ha se mareste numai de trei ori! La asa “perle” e normal ca s-a ras din tot sufletul. Asa a ras si doamna mai in varsta, alaturi de ceilalti. Dupa ce toti ne-am linistit, am terminat cu rasul, doamna in varsta ne intreaba:
– Dar despre ce a fost vorba?…
Cu totii am explodat, pur si simplu intr-un ras debordant, acoperindu-i ultimele ei cuvinte. Dupa aceasta portie “de sanatate” unul dintre studenti, constiincios si foarte serios, reancepe derularea bancului. La sfarsit mai radem si noi, dar doamna se distra minunat…
Se termina si al doilea val de ras, si doamna cere precizari:
– Dar ce-i aia pupila?…
Va puteti imagina ca am ajuns sa ne tavalim pe jos. Efectiv nu mai puteam rade, convinsi fiind ca nici de aceasta data nu toata lumea, stia de ce se rade.
De acea seara si-a adus aminte Todut.