Astfel, cu toate ca intre timp au avut si o fetita, ea nu a mai permis barbatului sau Ion sa se atinga de ca. Cu toate ca-i parea rau de ce-i facea lui, 1-a lamurit ca familia lor nu putea fi alduita, deci binecuvantata de Dumnezeu, ei doi fiind neamuri prea apropiate si ca ar fi bine ca el, om destept ce este, sa-si dea seama ca se-afunda in mocirla, in pacat, acceptand sa traiasca in felul acesta. Nu a fost vointa lor, dar acum, cand sant constienti de faptele lor, nu mai are rost sa continue. Lui Ion toate acestea i-au dat viata peste cap. El a intrat in casnicie cu gandul omului care se insoara o data pentru toata viata. O avea si pe Alina, o fetita isteata si deosebit de dragalasa. Acum cind toate erau cum trebuie, acum sa se desparta? Cu toate ca el nici nu a vrut sa auda de asa ceva, Iftinia 1-a lamurit ca ea il pretuieste, ca ii pare rau ca tocmai lui i-a produs acest mare necaz, dar pentru ea felul asta de-a trai insemna un mare supliciu.
Cum el o iubea, dar stia si cat de apropiati sant ei ca si rudenii, cu mare parere de rau si cu sufletul indurerat a consimtit la despartire. A consimtit, dar toata viata a sperat ca se vor readuna. Nu s-a putut.
Iftinia a ramas in casa facuta de ei dupa casatorie. Se afla deci pe pamantul ei, iar el s-a reintors la casa batranilor. Asa a luat sfarsit casnicia Iftiniei cu Ion, iar rodul dragostei lor era Alina.
Valeria, dupa despartirea Iftiniei, a venit intr-o zi la fata-sa si s-au pus pe povestit. Printre altele Valeria i-a spus:
—- Draga mamei, este aceasta a doua cumpana sau a doua mare incercare la care te-a pus Dumnezeu. Ar trebui sa fii si mai credincioasa, ca nu se stie care-i rostul omului pe lume si nu stii niciodata care iti va fi urmatoarea cumpana peste care va trebui sa treci. I-a spus si cum era sa moara imediat dupa nastere.
— In casnicia voastra, pacatul e al lui taica-tau, dar si tu trebuie sa te rogi pentru el si pentru tine. El a vazut ca a gresit si nu ti-a spus o vorba pentru ca te-ai despartit si-i bine sa ne stim cat mai curati la suflet.
— Bine, mama, asa oi face.
Iftinia nici nu se gandea s-o contrazica pe maica-sa, dar nici sa-si puna cenusa in cap nu se gandea. La 24 de ani credea ca orice om ca are dreptul la viata. Numai ca acest crez unii il filtreaza prin minte, iar altii doar prin inima, unii vad in acest drept la viata mai mult dragostea, mai mult placerea sau averea. Iftinia a simtit ca vorbele mamei au avut o rezonanta puternica in sufletul ei: „Cat poate fi adevarat din asta?” Si tot ea isi raspundea „Nimeni, absolut nimeni nu-ti va da raspuns la aceasta intrebare”. Atunci parca s-a cutremurat, s-a tulburat.
Dupa ce s-a stabilit in casa ei Iftinia mai fugea in orasul din apropiere. Cum nu prea erau autobuze, de multe ori folosea si masinile ce transportau minereu.
Asteptand in statie, a vazut ca se apropie o basculanta „Bucegi” si a facut semn cu mana soferului. Masina a oprit, iar cel de la volan, un tanar frumos, a poftit-o in masina.
— Buna ziua! Ma luati si pe mine pana …?
— Poftiti, trecem si prin Vama.
— De unde stiti ca sant din Vama?
— Sunteti o persoana cunoscuta. Apoi mai aveti si cazanul, care mi-a oferit si mie de cateva ori din fierturile lui.
Iftinia nu stia ce sa zica. Parca o dezbraca cineva.
— Pe mine ma cheama Raul.
— Pe mine… Pe mine Iftinia — si cu aceasta s-a pus punct la orice discutie care s-ar fi terminat destul de rau, fiindca Iftinia a inceput sa se balbaie.
De fapt, soferul era cu ceva mai tanar decat ea, dar era politicos, lucru care nu prea se poarta la o astfel de meserie. Simtea ca pieptul i se zbate fara sa-1 poata stapani. Simtea ceva nou in toata fiinta ei. Era tulburata. De fapt sincera fiind cu ea, si-a dat seama ca omul de la volan ii place si se parea ca nici ea nu-i era indiferenta lui. Asta a facut sa se lase o vreme linistea, pana cand si-au adus aminte sa discute despre mersul timpului. Si vremea era, intr-adevar, splendida. Toamna e frumoasa oricum. E un anotimp al maturitatii naturii, dar si al omului care a trudit la camp: dupa cum a muncit asa i-au rodit si semanaturile, de aceea toamna este si un anotimp meditativ.

Dar toamna maramureseana e unica. Nu intamplator Colonia Pictorilor a fiintat la Baia Mare. Cine doreste sa traiasca un anotimp de vis sa vina aici sa-1 vada. Aici se pot vedea frunze care au toate nuantele spectrului solar si ceva in plus. Nu exista pe lume culoare care sa nu aiba corespondent in tonalitatile podoabei copacilor. Cerul e deosebit si unic. Temperaturile scad usor si in timp indelungat, incat uneori tinuta la camasa se poate prelungi pana in decembrie.
Toamna maramureseana nu inseamna sfarsitul verii ci inceputul unei feerii peisagistice. Poate ca in orice colt al tarii toamna poarta semnul exclamarii. Aici toamna e la ea acasa. E asteptata. E dorita. E timpul cu cele mai lungi si frumoase plimbari. E superba. Numai aici se gaseste pe strazi mustul alaturi de castana prajita.
Dupa cum vedeti, tinerii nostri aveau ce discuta, atmosfera destinzandu-se in cabina cand Raul opri masina la parcare.
Iftinia a multumit si a scos banii sa-1 plateasca.
— Ma jigniti, doamna!
— Eu nu doresc sa fiu datoare nimanui!
— Nici eu, dar poate cand iti incalzi cazanul ma veti invita la o tuica?
— Bine, dar sa nu ma refuzati si atunci!
— Nici o grija!
Raoul apasa pe pedala de ambreiaj si masina incepu sa ruleze. Gandurile il napadeau. El nu era insurat. De putin timp terminase armata. Pe Iftinia o cunostea din vazute si auzite mai de mult. ii placea de ea si cu toate ca o stia de cateva luni, inca nu hotarase care sa fie atitudinea lui fata de ea. Sa se insoare cu ea? Nu faptul ca era atat de tanar il incurca, fiindca au mai facut-o si altii. Ea nu era divortata. Si mai avea si o fetita. Astea atarnau greu. Daca o mai lasa, mult ea nu o sa astepte. S-o gasi unul sa i-o sufle. Doamne greu e sa se hotarasca.
Au trecut trei luni deja de cand se tot framanta. De-o pierde, innebuneste de-a binelea.
Iftinia era imbujorata si parca i se impleticeau picioarele urcand spre casa. Acum era singura. Fetita era la maica-sa. intalnirea cu soferul a tulburat-o profund. A zapacit-o. Omul acesta parca o citea ca pe o carte, in profunzime. Avea impresia ca o cunostea in cele mai intime amanunte. De cum 1-a vazut prima oara, dintr-o data s-a simtit descoperita. Parca-i era frig, parca-i era cald. Din toate reiesea clar un lucru: s-a indragostit de el. Totul era acum sa-l castige, fiindca, din cate a vazut ea, nici ea nu-i era indiferenta.
Noaptea, desi au napadit-o in acele ore toate gandurile, nu i-a fost un sfetnic bun. Nu i-a dat nici o idee. A doua zi, unica dorinta a ei a fost aceea sa-1 vada. Stia la ce ora trec masinile la prima cursa. S-a imbracat de oi-as, iar ca sa nu dea de banuit a luat peste haine un sort.
Cand masina lui Raul s-a apropiat, parca a incetinit putin.
— Buna dimineata, doamna!
— Buna dimineata!
— Cum ati dormit?
— Multumesc, bine, dar in gandul ei: de-ar sti el?
— Aveti treaba „in sus”?
— As avea, dar nu-i nici o graba!
—Poftiti cu mine. Nici eu nu ma grabesc! — Un moment, daca sunteti bun sa ma schimb.
Iftinia intra in palincie, isi arunca sortul, isi aranja buclele intr-un ciob de oglinda, isi ciupi fata de doua ori, ca sa-i vina bujorii, si se duse la masina. Raul o astepta jos si o ajuta sa se urce. Apoi urca si el si-si ceru voie sa fumeze.
— Vai de mine, doar nu eu va voi opri?
— Sincer sa fiu, nu toata lumea suporta dimineata fumul de tigari, de aceea v-am intrebat. Nu as vrea sa va indispun.
— Dar fumati tot timpul?
— Mai mult sa ma usture ochii, sa nu adorm cand sant singur. De plictiseala.
— Dar si acum va plictisiti?
—- Acum nu, dar am o stare ciudata. Asa ca. . .

Dimineata au plecat impreuna si un an si jumatate nimeni nu i-a vazut. Au trait un an de nebunie si fericire la rudele lui Raul. Un singur nor le intuneca fericirea si devenea din ce in ce mai nesuferit. Ea nu era divortata de celalalt, deci nu erau nici casatoriti si,
doamne, greu este sa spui „barbatul meu” cand de fapt e amantul. Pe tema asta nu putea sa discute cu nimeni intre straini. Casatorindu-se un frate de-al lui Raul, Iftinia a profitat de acest lucru si s-a mai apropiat de locurile natale.
Ea vroia sa-si vada parintii. S-a dus singura. A mers la o vecina si a rugat-o s-o cheme pe Valeria. Maica-sa a venit si s-au intalnit. Au plans amandoua, s-au confesat si Iftinia s-a rugat de iertare. Valeria a zis ca o iarta, dar ca ALTCINEVA trebuie s-o ierte pentru pacatul facut. Iftinia se simtea mai usurata dupa ce s-a destainuit Valeriei, pe care a rugat-o sa-1 imbuneze si pe „tatuca” s-o ierte si el, ca ea s-ar intoarce acasa. Ii era dor de ei, de fetita si s-ar aseza si ea aici cu omul pe care-1 iubeste. Valeria a intrebat-o cum se inteleg? ‘
— Mama, nu o sa ma crezi, dar sant fericita, Ce nu-mi place e ca el mai bea si ca nu sant maritata cu adevarat.
— Sant bucuroasa ca aud asa ceva din gura ta. Asa e bine, sa va intelegeti. S-au despartit, dar imbunarea tatucului a durat mai bine de un an. Abia apoi i-a permis sa se apropie de casa si de ce avea. Si-au reluat ocupatiile obisnuite ale gospodariei. Au introdus si divortul. Lucrurile se asezau in vadul lor firesc, numai ca in fabrica de tuica Raul era incercat din ce in ce mai des de meteahna lui si cu cantitati din ce in ce mai mari de bautura. Betia-1 facea agresiv si uneori mai si pleca de-acasa cate o saptamana, doua, dupa care se intorcea ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat.
La inceput, Iftinia punea starile acestea pe seama faptului ca el era strain si mai pleca la frati.
Tarziu a aflat ca uneori certurile si plecarile aveau un substrat si de obicei era cate o alta femeie la mijloc.
In acest timp ea a nascut un baietel. Nefiind casatorita a avut nevoie de consimtamantul „sotului”, o alta palma pe obrazul nevestei. Dar de baiat Raul era tare mandru. Avea si o vorba: „Manca-i tata puta lui”! II rasfata. Dar toata aceasta bucurie era intunecata de faptul ca baietelul avea pe mana o pata care cu timpul se marea. Cand a putut, ea s-a sfatuit cu Valeria.
— Ce poate fi asta, mama?
— Draga mamei, tie de mica viata ti-a fost in cumpana. La inceput au purtat altii greutatile vietii tale. Acum a venit vremea sa ti le duci singura, pe ale tale si pe ale familiei tale. In cartile sfinte se zice ca pacatul femeii e mai mare intotdeauna decat al barbatului. Femeia e mai vinovata si asa e si drept. In afara de pacatul „originar” atribuit femeii, in fata unui necaz barbatul merge drept, invinge sau e invins. El numai asa se stie protejat, dar femeia detine puterea ei si a barbatului, iar in afara de asta foloseste mai multe mijloace decat barbatul. Printr-un zambet o femeie poate provoca o catastrofa familiala. Numai prezenta femeii de multe ori aplaneaza o stare de incordare. Multi nu vor sa recunoasca ca femeia e mai desteapta ca barbatul. intr-o grava stare de nervi, o femeie nu judeca niciodata „dinauntru”. Ea are socotelile ei si judecata ei bate mai departe, dominand situatiile si poate si barbatii. De aceea, in fata Domnului femeia este mai vinovata, fiindca ea are mai multe posibilitati de-a indrepta raul. Despre un barbat toata lumea stie cand e invins. O femeie nu-i invinsa niciodata, nici in „lupta directa”, cand barbatii cred ca au supus-o, pentru ca cel mai moale si mai supus tot barbatul este. Toate astea nu ar fi trebuit sa ti le spun. Pe_multe le cunosti mai bine decat mine si pe toate fetele. Din ceea ce vad eu imi dau seama, draga mamei, ca tu CREDINTEI ii esti datoare. Nedivortata, necununata, tu esti in fata Domnului o pacatoasa. Ar trebui sa faci ceva. Ti se cere ceva tie!
— Si ce zici sa fac?
— Eu nu sant pusa sa-ti numar pacatele. Tu ti le cunosti mai bine. De la tine trebuie sa porneasca gandul ispasirii.
— Mama, mai greu ma apesi decat ma usurezi!
— Draga mamei, intr-o astfel de situatie si o mama e mica! Fa cum te-a indemna Domnul. Si o lasa.
Dupa asta a vorbit cu barbatul. Au fost la medici. Nimeni nu cunostea originea petei. Nimeni nu le indica tratamentul si pata crestea. S-au dus la Cluj. Copilul a fost consultat de fel de fel de profesori, de medici, dar nimanui nu-i spunea nimic pata asta. Nimeni nu stia ce-i. Ce mai puteau face? Iftinia inclina sa creada ca-i un blestem.