Intr-o dupa-masa ma pomenesc ca bate cineva la usa. Cine sa ma caute pe mine aici? Poate gazda? Si, fara sa ma intorc spre usa i-am adresat indemnul sa intre. Doar cand a rostit ,,Buna ziua!” ma intorc si nu-mi venea sa cred. Era Tuni! Ca un automat am sarit si mi-am aranjat tinuta, am apucat hainele din toate ungherele si le-am aruncat in dulap, am facut patul si mi-am adus aminte ca nu i-am oferit un scaun.
— Poftim, sezi! am indemnat-o.
— Multumesc, mi-a raspuns firesc, cuprinzandu-ma cu privirea ei calda, prieteneasca.
Eu am pus inca un pahar pe masa si am turnat. Ea m-a refuzat. Nu a venit aici sa bea. De fapt ma cam deranja vizita ei. Din cauza ei nu mai iesisem in lume de saptamani intregi. Ea fusese spectatoarea exagerarilor mele de la nunta, iar acum nu-mi da pace nici acasa.
— De fapt, carui eveniment datorez vizita dumneavoastra? Intrebarea mea nu a deranjat-o si nici n-a surprins-o.
— Poate am fost curioasa sa vad cum traieste un burlac. Poate am fost ingrijorata presupunand ca esti bolnav. Dar mai sigur e ca ti-am adus haina pe care ai uitat-o la mine cand ai plecat.
M-am bucurat ca nu a facut nici un fel de aluzie la situatia in care ma aflam la ultima noastra intalnire. Ii eram recunoscator pentru tactul cu care a stiut sa evite o discutie stanjenitoare. Ma simteam iar bine in preajma ei.
— Iti multumesc, i-am spus, privind-o cu blandete. Te-as intreba daca ai vrea sa vii cu mine la un film?
— Da, vreau, s-a invoit ea, risipind orice urma de retinere, de suspiciune.
— Atunci sa mergem! — am propus imediat, cu speranta ca afara ne vom simti si mai in largul nostru.
Am vazut filmul, apoi ne-am mai plimbat, vorbind banalitati. De fapt, inca imi era jena sa abordez cu ea o tema mai serioasa. Asa ca mai mult a vorbit ea si despre ea, spunandu-mi ca este tehnician energetic la Exploatare. Mi-a aratat unde locuieste. Culmea este ca eu nici nu mi-am dat seama, de unde se vede ca fusesem orb de furie atunci cand am plecat de la ea. Oarecum reputatia mea sifonata isi mai risipise asperitatile, dar eu nu reuseam inca sa ma confesez ei.
De atunci ne intalneam zilnic si pretutindeni. Ea era mai vorbareata. De fapt, eu cu ce era sa ma laud? Ea conducea discutiile. Ori de cate ori incercam sa ma apropii de ea, parca cealalta — Buba — ma vedea, nu ma lasa in pace. Toate astea ma faceau mai retinut in vorbe si fapte. Tuni, crezand ca sant timid, a preluat ea conducerea in dragostea noastra. Cred ca drumurile parcurse in plimbarile noastre se apropiau de inconjurul lumii pe jos, iar eu tot un inchistat am ramas pana cand am primit ordinul de chemare in armata. Aceasta m-a trezit la realitate. Ca un disperat am inceput si eu sa particip la intretinerea focului mistuitor al dragostei noastre. Eram din nou cu capul in nori. Din nou visam. Din nou lumea insemna numai EA. Ce mai, eram din nou un suflet fericit. O iubeam, o adulam, iubeam o fiinta ce pusese stapanire pe viata mea.
Plecarea mea in armata a produs un soc puternic in relatiile statornicite cu aceasta fata din Balan. Numai scrisorile sale de luni imi intretineau dragostea ce i-o purtam. Cand am plecat in permisie, am ajuns seara la Balan, pe la ora 9, si m-am dus direct la ea. Cand am batut la usa, ea a raspuns cam asa cum ii raspunsesem eu cand ma vizitase prima oara. A spus da fara sa se uite la usa. Am intrat. Era intr-o camasuta de noapte transparenta. Cand m-a vazut, in loc sa se repeada spre mine de bucurie, s-a retras surprinsa si stanjenita. Nu stia ce-i cu mine acolo, de unde sa ma ia. Cred ca nu-si dadea seama cum era imbracata.
— Tu aici, Ionele?
— Da.
— Cum ai venit?
— Cu trenul.
In acel moment a batut cineva la usa. M-a privit speriata si mi-a spus:
— Ionele, intra, te rog, in dulapul asta sa nu te vada mama!
Am intrat. Numai ca nu venise mama-sa, ci un tanar pe care il cunosteam din vazute.
— Servus, Tuni! se bucura acesta, indreptandu-se spre ea.

Dimpotriva, dar cand lucrezi cu focul, nu trebuie sa-ti tremure mana, nu trebuie sa planeze asupra ta nici o banuiala din partea nevestei daca ai fete in subordine. Acest lucru iti asigura indeplinirea corecta a datoriei. Pe de alta parte, invatand pe cineva o meserie, aratandu-i cum sa lucreze, te afli mereu foarte aproape de acea persoana. Practic nu exista distanta intre tine si persoana ce se instruieste daca punem la socoteala faptul ca orice dascal trebuie sa castige increderea elevului sau, ca persoana sa sa-i dea o anume siguranta. Din acest punct de vedere si distantele sufletesti se estompeaza, ca si dascal esti ca un nud expus in fata ucenicilor. Acestea sant momente deosebite. O singura atingere, o privire, un zambet poate fi un semnal fulminant intr-o viitoare dragoste intre cei doi. De multe ori auzim ca unii sau altii au luat-o razna. De fapt ei nu au luat-o razna. Nu si-au putut infrange pornirea de om sanatos, activ in fata frumosului, a tineretii, a ispitei in ultima instanta. Nu i-a mai ajutat puterea sa se opreasca. Totusi, nu ne putem indragosti zilnic si de fiecare fata. Constienti fiind mereu de ceea ce am fi capabili sa starnim, lectiile ce le facem trebuie sa le „traducem”. Nu numai lectiile, ci si gesturile, vorbele si chiar meseria trebuie explicata altfel, pentru a putea preda tinerelor eleve. In gesturile, vorbele si tinuta noastra, in ajutorul ce-1 dam la invatarea meseriei sub nici un motiv nu trebuie sa starnim, sa cream confuzii, sa dam raspunsuri cu doua intelesuri. Eleva trebuie sa fie convinsa ca daca ai pus mana pe ea, este pentru a o ajuta, a o feri, a o indruma. Chiar daca am mangaiat-o, ea trebuie sa recunoasca in aceasta gestul unui parinte si nimic mai mult. Numai astfel ne vom putea transmite cunostintele in meseria ce urmeaza a o invata eleva. Bineinteles, noi le stim pe toate astea si, asa cum am mentionat, pentru fete in mod special trebuie sa traducem vorbele, miscarile, indemnul, ajutorul si tot ce compune transmiterea de cunostinte, formarea de deprinderi in meseria aleasa. Uneori trebuie sa ne explicam si pe noi cu fiinta noastra psihica, pentru a nu exista nici un fel de zbucium si confruntari intre dascal si eleva. Sa fim primii constienti de faptul ca amorsarea unei iubiri intre eleva si dascal e o problema cu implicatii incomensurabile in viata celor doi si a celor din jurul lor.
Dar eleva? Ea cum primeste toate acestea, tot traducand? Asa cum precizeaza datele statistice, la peste 50 % dintre femei actul sexual nu le spune nimic. Nu simt o atractie pentru asa ceva. Practic, nu le intereseaza. Cand se vor casatori, ,,va fi cum va fi”. Acum, acest lucru nu le preocupa. Cu toate acestea, nimeni nu poate jura ca ele s-ar indragosti dupa alt retetar. Asa ca atat aceste fete, cat si cele care sant mai active in viata sexuala se indragostesc la fel si bineinteles ca aceasta iubire se poate revarsa si asupra dascalului. Exista si cauze obiective care franeaza dragostea elevelor fata de dascal. Varsta. Deci, din capul locului nu se pune problema, el avand cel putin cu un prefix mai mult (zece ani) decat ele. Apoi nu e genul ei. De multe ori nu-i „nici rupt din soare”. Pe de alta parte, zilnic ar putea-o jigni neobservand-o sau lezandu-i demnitatea cu vreo nota ce nu i-ar satisface orgoliul. Acestea sant barierele intre ei, bariere care-1 protejeaza pe el, pe dascal.
Dar daca totusi eleva s-a indragostit de el, ce-i de facut? El prima data nu a observat nimic, apoi s-ar putea sa nu inteleaga intrucat el tine la acea parte de tara care-i nevasta lui, copiii lui, intr-un cuvant, familia lui. Sigur ca l-ar putea ispiti tineretea, frumusetea, dar nefiind sperjur, a ramas la „nu stiu”, „nu cunosc”, ,,nu ma bag”. Poate fi greu, fiindca fata si-a dat seama ca-i genul ei, ca nu are motiv de respingere fata de ea. Pentru ea este de neinteles acea particica de tara a lui. Ea tatoneaza tot timpul terenul. Lui ii este foarte greu si a observat ca nu-i lipseste mult pana sa alunece.
Poate ca ceea ce 1-a salvat pe el a fost tocmai faptul ca EA VREA. In conceptia lui de viata (perimata de altfel), la capitolul dragoste si chiar la munca a predominat orgoliul: accepta numai ca el sa VREA. In momentul in care a vrut ea, pentru el s-a spulberat interesul si a inceput amortirea simturilor. Ea nu mai era o nebuloasa, o sursa necunoscuta de placere, devenise o femeie cu pretentii pe care si le aroga neavand inca dreptul la ele.
Sigur, ea nu avea nici experienta si nici rafinamentul lui si de aceea ea nu si-a putut proteja dragostea pentru el care se revarsa ca un fluviu, dar din acesta lipsea stanca ce urma sa starneasca involburarea.

Ceilalti si-au aprins tigarile, au mai pus un lemn pe foc si din nou au asteptat.
— Ileano! — zise Vasile. Cred ca nu ai uitat ca trei povesti ne-ai promis.
— Nu, nu am uitat. Ma gandeam insa ca parca povestile spuse de Tudor si profesorul de matematica au fost mai rascolitoare si as vrea si eu sa fiu la inaltimea lor, cu toate ca nu cred sa-i mai egaleze nimeni. Asa ca va reproduc povestea unui coleg de serviciu:
— Maine am sedinta la Centrala. O sa dorm cu o ora mai mult. Ma voi lafai in pat. M-am hotarat sa intarzii mai mult la un video in seara asta. Ce mai, maine voi avea un program mai lejer, un program relaxant. E bine sa-ti poti permite asa ceva din cand in cand. Sa nu-ti fie cronometrat fiecare minut. La gandul acesta m-am culcat vesel. Eram bine dispus. Baiatul cel mare mergea la serviciu mai devreme, dar de obicei nu-1 simt cand iese. Sotia pleaca la birou deodata cu mine.
In dimineata aceea simt cum ma gadila ceva pe la nas. Dau cu mana sa alung musca ori tantarul si ma lovesc de ceva nedeslusit. Sar speriat din pat si vad pe baiatul cel mare cu bicicleta trecand pe langa pat.
— Ce faci?
— Am scapat autobuzul. Scuzati-ma! Am vrut sa deschid usa si s-a dezechilibrat bicicleta.
— Nu-i nimic. Si asa trebuie sa ma scol.
— La revedere!
— La revedere!
Ma dau jos din pat. Fiind ultimul, trebuie sa fac si patul, il voi face mai tarziu. Ma duc sa pun de un ceai. Umplu vasul cu apa. Aprind gazul. Toate le faceam cu ochii intredeschisi, din obisnuinta. Ridic mana sa iau cutia cu ceai. O aplec ca sa scot florile de ceai. In acel moment plonjeaza ceva in vasul cu apa. Casc ochii speriat. Erau pantofii baiatului. I-a pus „sus” sa se usuce. „Sus”, pe cutia de ceai? Iau pantofii, ii sterg, ii ung cu crema, ii lustruiesc. Un miros ciudat imi strapunge narile. Vasul in care am vrut sa fac un ceai nu mai avea apa. Se ardea. Pun mana pe el, dar ma ard, il scap pe picior. Ma trantesc icnind pe scaun, cu coatele pe masa, cand simt ceva umed la coate. Era restul de paine unsa pe care nu a mai mancat-o baiatul inainte de a pleca. Dau jos pijamaua. Strang masa, adun farfuriile, le spal. Curat si bucataria. Ma simt bine. Iau pijamaua s-o arunc in pat. Imi aduc aminte ca-i unsa. O sterg. Fara rezultat. Pun putin dero pe pata si o frec. O sapunesc, o clatesc. E imposibil sa se mai vada: o storc si o pun la uscat. Cineva suna la usa:
— Sant de la I.R.E. Platiti curentul?
— Da. Un moment. De fapt ce suma e?
— 2.600.
Ma duc sa iau banii si gasesc o scrisoare. De la cine o fi? Nu am mai vazut-o. E de la prietena fiului. S-o citesc? Nu se face!
— Domnu! Veniti?
— Da da. Ma duc sa platesc.
— Nu stiti unde-i vecinul de alaturi?
— Nu stiu! De ce?
— Pai, are de platit numai 600 de lei. Vreti sa-i achitati dumneavoastra?
— Da. . . Desigur .. . Platesc. Ii pun banii in palma, imi da chitanta.
— Salut!
— Salut! Ma duc sa ma imbrac. Imi trag pantalonii, cand deodata iar suna cineva la usa. Deschid.
— Sant de la asociatie. Zugravim casa scarilor si fiecare trebuie sa contribuie cu noua sute.
— Noua sute? E chiar asa de scump varul?
— Nu, dar vrem sa facem cu model, cu glet, de, manopera multa. Ma duc sa-i aduc si astuia banii. Noua sute. Ii dau.
— Semnati aici. Si-mi arata cu un deget plin de toate vopselele o rubrica unde trebuie sa-mi trec eu numele. Reusesc. Pleaca. Continui cu imbracatul. Cand sa-mi iau pantofii constat ca-s murdari. Atunci imi aduc aminte ca de fapt eu curatasem cu atata sarg pantofii fiului meu.
Ma apuc si de ai mei. Suna iar cineva. Deschid. E fiul mijlociu. Vine de la scoala.
— Tati! Da-mi cinci mii!