– Oricum mi-ati facut o mare bucurie, sper ca Andrei sa poata rezolva ca sa-mi puna “pe picioare” vila, daca n-o sa poata el sa-mi recomande un alt antrepenor la fel ca el, lucru care din nou m-ar multumi. Dar pana atunci, va rog frumos sa va serviti! Asa cum v-am mai spus, mi-ati facut o bucurie. Poate asta ar putea fi un fel de adalmas.
– Sa nu grabim lucrurile! Dar un pahar tot vom bea!
– Noroc!
– Noroc la casa! Acum te-om parasi, ca am mai neglijat ceva treburi in ultimul timp. Ramane ca atunci cand va fi hotarata treaba sa te sun eu. Bine? intreba Andrei.
– Bine, bine, Andrei. Astept telefonul tau!
– Cu bine.
– La revedere!
La iesire, Andrei imi spuse:
– Stii ceva, nu stiu pentru ce, dar tot timpul cat mocoseam la plansele vilelor alea in cap mi se invartea un cuvant: “ispita”. De la acest cuvant mi-am adus aminte de-o intamplare din copilarie, intamplare care, in acele timpuri si pe acele meleaguri a fost o adevarata bulversare a intregii localitati. Ma facusem “alb ca varul”. Ce-i tuna lui in cap cand lucra pe schite si eu ma gandeam la “ispita lui cu Mira”. Parca-mi citea gandurile.
– Doamne, ce-i cu tine, te-ai facut palid? Ti-e rau?
– Nu…Nu-i nimic…Ma gandeam la “ispita” ta.
– Dar eu nu m-am gandit sa-ti rapesc timpul cu povesti, in plus e cazul sa-mi mai pun la punct unele lucruri. Tu nu vezi ca intram in toamna!
– Andrei, trebuie sa-ti fac o confesiune. Aurel nu-i chiar asa cum l-ai cunoscut tu! E putin mai nehotarat. M-a uimit faptul ca tu l-ai putut face sa se decida atat de repede. Iar mie mi-a placut faptul ca nu te-ai angajat expres intrucat este foarte oscilant si, pana sa se decida, iti mananca nervii si zilele cu nehotararile lui. Eu, cunoscandu-i aceste metehne, la rugamintea lui, mi-am luat o saptamana concediu sa-l introduc “in afacere” cum s-ar zice. Faptul ca tu l-ai putut capacita sa se decida, m-a scutit pe mine de drumurile, incertitudinile si povestile lui pe care i le cunosc de zeci de ani. Daca nu-ti produce neplaceri la serviciu, din partea mea mi-au mai ramas patru zile din cele “dedicate lui Aurel”. Hai sa mergem la o bere, imi mai spui si tu cate ceva despre tine, ca vorba aia, cine stie cand ne-om mai permite luxul acesta.
Andrei statu putin in cumpana dupa care s-a decis.
– Bine, Mircea. Fie cum spui tu!
– Da, dar imi spui si patania de care ai amintit!
– Ti-o spun, cum sa nu, fiind o deosebita intamplare de viata.
– Stam aici, la beraria asta?
– De ce nu? Si au trecut, Mircea la a comanda consumatia si Andrei la a-i povesti intamplarea respectiva.

Este cazul ca macar acuma sa stiu ce doresc sa fac… Toamna isi lepada hainele verii, frunzele lasandu-mi-le mie sa-mi trag picioarele prin ele, scotand un zgomot sfarsit. Am ajuns in dreptul localului din parc, local care mi-a fost gazda unei cine alaturi de Andrei. Ma asez la “masa noastra”. Apare chelnerul si nu apuc sa-i spun ce doresc cand el imi zice: “Consumatia dumneavoastra este platita de persoana de la masa de langa lac”. Imi plimb absent ochii spre “persoana” si de la masa respectiva imi faceau cu mana Andrei cu familia lui. Ma uitam la ei si mi-am adus aminte de tebecistul din povestea lui Andrei caruia, cand ii venea sotia, zambea, in timp ce lacrimile-i siroiau fara incetare…
Baia Mare
16 august 1998

“Fii fericit cat poti si sufera cat trebuie”

Toma G. Rocneanu – un prozator care innobileaza mineritul prin dragoste

Toma G. Rocneanu este printre putinii, daca nu singurul scriitor contemporan, care abordeaza tema mineritului, altfel decat am fost obisnuiti sa o cunoastem.
Demersul sau epic innobileaza munca si oamenii adancurilor, dintr-o perspectiva larga, tandra si in acelasi timp nepartinitoare. Fie si numai din acest motiv, ortacii maramureseni, si nu numai, i-ar putea fi recunoscatori, asa cum recunoscatori i-ar putea fi toti cititorii, mai ales din tagma politica, obisnuiti cu prejudecatile de tip “mineriade”.
“Breasla lor, a minerilor este o societate mai aparte, minerii fiind oameni cu un real simt al dreptatii si cu o opinie publica puternica…” noteaza undeva autorul. Romanul de fata, prin personajul sau principal, Todut, ne poarta intr-o lume parca iesita de pe icoanele de sticla ale ardelenilor, intr-un peisaj aspru, dar umanizat de oamenii lui, cu toate avatarurile unei vieti-calvar, a unei vieti care, daca nu sti s-o imbratisezi, te sufoca ea, iremediabil. Este urmarita copilaria eroului petrecuta intr-un spatiu arhaic si modern totodata, dintr-o asezare minereasca de la poalele muntilor Rodnei, pana la implinirea profesionala. Accentul este insa pus pe sentimentul biblic, parca: Daca dragoste nu e, nimic nu e! Ca si in romanele anterioare, autorul urmareste viata oamenilor adancurilor, de la minerul simplu la director general, cu obiceiurile specifice acestora, dar mai ales viata afectiva’ a personajelor. Finii rosu al cartii este insa cea a iubirii ca realizare plenara, dincolo de iluzii, dezamagiri. Nimic nu este gratuit in proza lui Toma G. Rocneanu. Scriitura este fireasca, fara inflorituri stilistice, verbul curge lin sau tumultuos in functie de starea sufleteasca a eroilor.
Autorul are stiinta zicerii, fara a fi ostentativ, fara a cauta sa revolutioneze limbajul literar, fraza este sfatoasa, batraneasca, adica inteleapta, grava; filosofia celui pentru care eternitatea se opreste la gura minei, sau nu se mai opreste niciodata. Cartea, in acelasi timp poate fi considerata si un document literar, sunt urmarite obiceiurile, traditiile lumea pre si post decembrista, morala, educatia, inclusiv micile meschinarii ale politicii locale. Intr-un cuvant, un roman care ne obliga sa-i privim pe mineri cu alti ochi, cei ai afectiunii si intelegerii.
Ion Burnar
Amintirile care-1 seduceau mai mult pe Todut, in aceasta linistita dupa amiaza, erau intamplari din copilarie. Si cati nu ne intoarcem cu nostalgie si placere la frapanta noastra copilarie? Linele dintre ele, erau vesele, copilaresti in adevaratul sens al cuvantului, altele grave, cu repercusiuni in dezvoltarea ulterioara, a fostului copil. Toate sunt amintirile noastre, toate ne-au calauzit, intr-un fel sau altul, viitorii pasi, viitoarele actiuni…
Acum, in acest moment, il obseda o intamplare mai aparte.
S-a intamplat cam pe la varsta de zece ani… Locuiau intr-un sat de munte. Taica-sau lucra in mina, la trasul vagonetelor cu calul. De avut, aveau doi cai, dar in mina, foloseau doar unul cate o saptamana, dupa care-1 schimbau, cu celalalt, altfel calul orbea.
Asa se face, ca pe langa casa, intr-o saptamana aveau un cal, iar in cealalta saptamana altul, cu ei rezolvandu-si problemele gospodaresti ivite intre timp.
intamplarea despre care-i vorba, s-a derulat intr-o toamna tarzie, asteptand ninsoarea ce urma sa cada peste sat. Acolo, in acel sat de munte, cand ninge, muntenii asteapta… Asteapta sa vada cate zile va ninge… Cat de mare va fi stratul de zapada…