Au inceput sa se ascunda, au fugit in paduri. s-au retras in beciuri si bordee. Agitatia germanilor din ultimul timp devenea primejdioasa pentru localnici. Pentru toata lumea era limpede ca ocupantii isi pregateau retragerea. Toate cladirile ce aveau mai mult de un etaj au fost minate: cazinoul, primaria, biserica catolica, pretura, banca si altele.
A iesi din ascunzis in aceste momente echivala cu sinuciderea. Te puteai alege cu condamnarea la moarte de catre fascisti, cu schingiuirea sau mutilarea. Un vecin, Vasile Oniga, i-a urmarit atunci cand minau cladirile. Dupa ce au terminat, el s-a dus si a rupt firele spre a nu putea fi aruncata in aer scoala. Nemtii 1-au observat si 1-au prins. Au scos din case pe toti oamenii ce i-au gasit si i-au dus in piata. Pe Oniga 1-au dezbracat complet si 1-au legat de un stalp. Apoi cu baioneta i-au facut in carne vie buzunare si le-au umplut cu sare. Omul a inceput sa urle de durere. I-au taiat penisul si i-au umplut gura cu el, sa nu mai tipe. Nu a avut voie nimeni sa-1 dezlege pana cand nu s-a scurs tot sangele din el si s-a stins de durere. Apoi au mitraliat piata si au aruncat in aer tot ce au minat, dupa care au sters-o. Pe cand explozoarele se armau, motoarele masinilor porneau. Trupele romanesti si cele rusesti se aflau deja in apropiere; din fericire, nu toate cladirile minate au fost distruse, intrucat au mai fost si alti localnici care au compromis operatiile devastatoare ale nemtilor. Tragand cu disperare asupra celor ce ieseau din ascunzisuri, ocupantii fugeau rupand pamantul.
Oamenii au iesit fericiti sa intampine armata romana si pe aliati. Localnicii se sarutau cu eliberatorii, plangand de fericire. Era un adevarat delir. Ne-am scapat de hitleristi! A sosit eliberarea! Pacea!
In aceste vremuri de spaima, groaza si lipsuri, cand moartea ranjea la tot pasul, parintii mei si-au gasit o clipa de pace, o clipa de uitare, ca sa-1 conceapa pe cel de-al patrulea copil al lor. Si, asa cum zicea o matusa, chiar in clipa cand ea intra in casa, el ,,iesea in lume”.
Mama asistase cu groaza la supliciul vecinului Oniga. Chiar si azi cand povesteste se cutremura de oroare cand isi aminteste de toata barbaria de care au dat dovada ocupantii germani, cei care fusesera atat de culanti atunci cand ne ocupau ,,pasnic” tara, cand ofereau copiilor ,,socolat” si cand ,,coborand” in Ardeal, trecand prin Ungaria, i-au adus si pe unguri pe capul nostru. Deh… si-au dorit si ei o bucatica din Transilvania. Sositi aici, ei au schimbat primarii, jandarmii si pe toti cei ce constituiau instrumentul de asuprire a populatiei. Pe cei nesupusi ii eliminau.
Dupa ce au plecat hitleristii, si odata cu ei si ordinea horthista intronata de unguri, s-a reinstalat atmosfera fireasca pe aceste locuri. Ca si in alte localitati, dupa o astfel de schimbare a vremurilor urmeaza niste rafuieli. Si pana acum s-au platit datorii de catre unii din cei care au fost nemilosi si nedrepti cu populatia. Acum urmau sa plateasca aceia care au colaborat cu autoritatile maghiare. Acestia au fost batuti mar de catre sateni. In atare situatie, razbunarea nu intotdeauna este ,,cinstita”, de multe ori urmarindu-se si alte scopuri decat cele corectionale
Astfel, evreii supravietuitori din cel de-al doilea convoi au organizat o echipa a mortii, ai carei componenti, conform unei liste secrete, noapte de noapte intrau in case, puneau oamenii la perete si-i impuscau in cap. Intr-o noapte, mama i-a vazut pe componentii acestei echipe intrand si in casa noastra. A inceput ritualul: individul cu pistolul a ridicat-o pe mama din asternut, a trantit-o cu capul intr-un perete si, cand sa traga, a intrat in incapere un localnic, un evreu, care cu mare greutate a reusit sa-1 lamureasca ca nu aceasta-i adresa la care trebuia sa intre. Individul cu pistolul nu s-a lasat pana n-a fost dus in pivnita sa vada unde a locuit mama tot timpul razboiului si unde-si are toata averea. Vazand mizeria in care s-a adapostit mai bine de un an, omul s-a lasat pagubas. Intr-adevar, n-a descoperit aici nici un lucru ce lipsea din sinagoga.
Echipa ce si-a propus sa-i educe pe colaborationistii de care s-au folosit nemtii si ungurii avea un plan mai vast, dar cu termen mai scurt de executie. Intr-o singura noapte trebuia sa fie pusa in opera strategia ,,trupei de educatie”, ai carei componenti si-au propus ca incepand dintr-un capat al satului si terminand in celalalt pe toti aceia care nu le-au cantat in struna ori au fost coltosi in alte vremuri sa-i pedepseasca exemplar. Cam tot intr-un capat de sat se afla si familia mea, care si ea era socotita de unii ca facand parte dintre familiile de coltosi; au hotarat s-o puna cu botul pe labe.

Toate aceste preturi socotite in banii acestia de acum…
Ca sa concluzionez — zise Tudor — pe atunci fiecare om al muncii avea asigurat, el si fiecare membru al familiei sale, in fiecare an costumul de haine. Sigur ca nu consumam tot ceea ce primeam pe cartela. Cum taranii nu aveau cartele, schimbam zaharul, alcoolul si faina de grau care ne prisosea pe branza, lapte sau lemne: Mai trebuie sa precizez ca pe atunci nu se afla de vanzare ulei in magazin. Chiar si pentru gatit se aducea untura de porc si slanina sarata, care se aflau din belsug. In satul nostru functiona si un abator, dar macelarii de acolo nu trimiteau spre vanzare maruntaiele din animalele sacrificate (ficat, rinichi, plamani, creier). Acestea le ofereau diferitelor persoane care ii ajutau in munca. Carnea de porc sau de gaina nu se vindea in magazin sau macelarii, fiecare gospodar crescandu-si propriile oratanii.
Am locuit in catunul acela trei ani. Copiilor mici si celor de scoala li se oferea de la Ajutorul American zilnic o ceasca de lapte, o chifla cu unt si o lingurita de ulei de peste. Mi-a ramas in minte si acum faptul ca la pomul de iarna, care se organiza de Craciun, fiecare copil al salariatilor era imbracat din cap pana in picioare cu haine noi si mai primea si o punga de bomboane umplute cu marmelada.
De pe lista de daruri de la pomul de iarna nu era omis nimeni, numai ca marfurile ce se gaseau pe atunci erau foarte putin diversificate. Asta imi aduce aminte si de o intamplare hazlie. Fabrica avea si un fochist, un ins pirpiriu. Era casatorit de vreo 20 de ani si nu avea copii. II chema Iosif, dar toti il strigau Ioska. El cu sotia sa se iubeau foarte mult. Nu i-a auzit nimeni certandu-se, vorbindu-si urat, ce mai, Ioska si Iulii se purtau ca doi indragostiti. Dupa pomul de iarna, ce le trece prin cap unor colegi ai sai de munca: sa verifice puterea dragostei lor. Asa ca au regizat o farsa. Unul din colegii lui, care stia ca Ioska este la serviciu in acea noapte, s-a travestit in dama. ,,Dama”, insotita de cativa colegi, care ramasesera mai in urma se apropie de usa baracii in care locuia Ioska si bate la usa. Ii deschide Iulii.
— Buna seara! — zice ,,dama”. Aici sta Ioska?
— Aici — raspunde Iulii.
— Mneata esti servitoarea, femeie in casa ori sora?
— Da de ce te intereseaza? deveni curioasa gazda.
— De fapt, nu ma intereseaza cine esti, preciza ,,dama”. Eu atata te rog, ca vad ca esti femeie cumsecade, sa-i dai lui Ioska chilotii astia. El mi i-a facut cadou, dar mie nu-mi plac cei de culoare galbena: sa-mi aduca altii.
Ca acum toata lumea poarta chiloti de culoare galbena, de la pomul de iarna. Daca el face un cadou, sa aleaga si el ceva mai fin, mai deosebit, mai rar, nu ce poarta toata lumea.
In timpul acesta fata Iuliei a trecut de la rosu la albastru, apoi s-a albit. Era prea mult. Nu mai putea scoate o vorba. A pus mana pe matura si da-i la ,,dama” si da-i si da-i gafaind pana cand n-a mai putut. La inceput ,,dama” a ramas ca paralizata, dar tot matura a trezit-o, dupa care a rupt-o la fuga. Colegii ce urmareau de la distanta scena se tavaleau pe jos de ras si poate distractia lor ar mai fi durat, daca nu 1-ar fi zarit pe Ioska intorcandu-se de la fabrica. N-a intrat bine in casa ca matura a si fost pusa din nou in functiune. Cu mainile deasupra capului, Ioska a iesit ca din pusca din casa. Fugind, a dat peste grupul de colegi cu ,,dama” in centru, care i-au explicat de unde i se trage necazul cu portia de matura incasata. Ioska i-a rugat sa mearga cu totii la locuinta lui ca sa se lamureasca si Iulii. Cu toate ca erau cinci, Iulii nu s-a descurajat si-i croia pe toti. Aparandu-se de lovituri, ei cautau sa-i explice ca-i doar o gluma. Ba mai mult, ,,dama” s-a demascat si Iulii a recunoscut in acest personaj un vecin de-a lor, pe Sandu. Dar nu i-a mai putut crede. O umbra de indoiala a incoltit in sufletul ei. Spunea ca Sandu s-a imbracat in haine de muiere numai ca sa-1 salveze pe Ioska. Si s-a pornit pe plans, reprosandu-le ca toti barbatii-s nemernici. De atunci Ioska nu a mai fost crezut de catre Iulii.
Bacilul Koch isi marea teritoriul de stapanire in plamanii tatii. Accesele lui de tuse nu mai durau doar cateva minute, ci sferturi si jumatati de ora. Uneori, ore intregi. Erau nopti cand ne trezea si ramaneam treji pana dimineata din cauza acceselor lui de tuse seaca. Nu existau medicamente pentru oftica — T.B.C. Boala aceasta o avea tata de copil.

Orfan fiind, rubedeniile 1-au dat la orfelinatul din Campia Turzii. Copiilor de acolo le lipsea laptele. De fapt, nu numai laptele le lipsea. Hrana le lipsea mai tot timpul, dar de lapte le era si sete si foame. Intr-o luni, dupa o vizita ce le-au facut-o niste rubedenii, cativa dintre copii s-au ales si cu ceva maruntis. Ei si-au adunat prietenii si au cumparat de toti banii lapte si chifle. Au instituit un concurs: cine mananca mai multe chifle si bea mai mult lapte. Viteza cu care faceau treaba aceasta nu a permis sa se inmoaie in gura indeajuns chiflele cu lapte. Si asa, dupa sase-sapte chifle si sase cani cu lapte, doi dintre concurenti era cat pe-aci sa dea ortul popii: stomacelele lor erau micsorate si de lipsa hranei.
Pedagogul il trimite intr-o zi pe tata sa-i aduca mancare in camera. Supa era de rosii. Camera pedagogului se afla la etaj, iar bucataria jos. Urcand scarile de lemn, la penultima treapta se impiedica si varsa supa din farfurie. Ce sa faca? Despre o alta portie de supa nici nu mai putea fi vorba. Daca ii spune pedagogului ce a patit primeste o saptamana de carcera. A adunat de pe jos supa in farfurie si s-a prezentat cu ea la pedagog. Dupa cateva inghitituri, pedagogul i-a aruncat farfuria in cap.
— Felul doi!
A plecat bucuros ca a scapat doar cu atata. Dar se vede treaba ca era intr-o zi nefasta. In acelasi loc a patit din nou acelasi lucru si cu felul doi. Din nou aduna de pe jos mancarea in farfurie si se prezinta la pedagog. Numai ca de data asta pedagogul era convins ca el a facut ceva si a pus mana pe cureaua din pantaloni. Pe tata n-a mai apucat sa puna mana, fiindca el zburase din camera si din internat. A fugit pe malul Ariesului, unde se afla o grota sapata in tarm si acolo a stat trei zile si trei nopti. Asta nu ar fi fost nimic, dar era in noiembrie. De mancat a mancat ce si-a adunat de pe un camp, cotoare de varza, dar de frig nu a avut cu ce sa se apere. Ar mai fi stat el acolo, dar noaptea ingheta bine. S-a racit si a inceput sa tuseasca. Asa ca s-a gandit ca e mai bine sa primeasca o bataie decat sa mai rabde de frig. S-a intors bolnav la internat. Pedagogul nu 1-a batut, dar i-a dat o saptamana de carcera. In loc sa ajunga la caldura, cum isi dorea, tot afara a ramas, intrucat carcera era in curte. De atunci tusea nu 1-a mai parasit toata viata si tusind a si murit. Vazandu-1 ca se stinge incet, medicii 1-au pensionat in 1952 cu o pensie de 202 lei.
Mama i-a fost infirmiera de cum s-a maritat cu el. Tata nu a facut armata tot din aceasta cauza si nici razboiul. Acum mama se uita la el cum se topeste si i se usca sufletul la gandul ca el va da in primire si ea va ramane singura cu sase copii. Nimeni nu-i mai da nici un leac cu care ar mai fi putut sa-1 tina in viata. Toate tratamentele si toate sfaturile le-a urmat numai sa se amelioreze boala, dar nimic. Pana si jumari din caine i-a facut —. se spunea ca acestea vindeca — i-a dat si totul in zadar. Dar dragostea da puteri inzecite celui disperat. Intr-o ultima speranta mama a vandut tot ce aveam in casa: mobila, presuri, sobe, totul. Nu era o avere, ci doar strictul necesar. Dar acum nu-1 mai aveam nici pe acesta. Vecinii au crezut ca mama a innebunit. Si pe undeva iti venea sa le dai dreptate. Cand ai sase copii, cel mai mic fiind doar de sase luni, iar cel mai mare de 15 ani, barbatul in spital si tu vinzi putinul care-1 ai, pana si galeata de la fantana, nu te poti astepta sa faci o impresie buna.
Din bruma de bani adunati a cumparat pentru fiecare copil un trening, pantofi de tenis, ceva paine, salam, rosii si bilete de tren pana la Bucuresti. Trenul pleca dupa-masa, trecea prin Moldova, si pe la 6,30 dimineata ajungea in Bucuresti. In Gara de Nord mai multa lume ca in intreg raionul Nasaud. O sageata arata ,,Iesire”. Am iesit si noi din gara sa intram in Bucuresti. In strada, un taxi numai ca nu ne-a luat picioarele la toti. Cel mai mic era purtat in brate. S-o fi vazut atunci pe mama cum se purta ca sa ne atinga pe toti, sa ne simta aproape, sa nu ne piarda sau sa nu patim ceva in acea aglomeratie, intrucat parerea ei despre bucuresteni nu era cea mai buna. Tot un taxi ne-a luat si ne-a dus, la rugamintea mamei, in fata Marii Adunari Nationale. Sa vii dintr-un sat de munte, unde cea mai inalta casa are de abia un etaj, si sa te vezi dintr-o data in Bucuresti, si mai ales in casa unde locuiesc domnii tarii, a insemnat pentru noi un eveniment colosal, care ne facea sa tremuram de emotie. Soarele-si revarsa peste noi belsugul de caldura. Cel mai mic plangea. Eram ca niste animale incoltite, care nu stiu de unde vine pericolul: gata oricand sa muste, dar si sa o ia la fuga. Apoi, imensitatea Bucurestiului nu te lasa sa te consideri mai important decat o furnica. Plansetul celui mai mic ne reamintea mereu de conditia noastra.