Vasile a preluat comanda si s-au apucat sa deretice prin incaperi. Au scos la soare saltelele de pe cele 10 paturi, pernele, s-au apucat sa taie crengi de brad cu care au acoperit peretii camerelor. Femeile au adunat in acest scop menta salbatica, au aerisit bine, incat acum se mai putea respira. Casa era acum mai primitoare.
Seara, dupa ce au asezat saltelele la locul lor, sub cearsafuri, sub perne fiecare si-a pus ierburi de camp frumos mirositoare: in afara de menta, romanita, femeile au mai adunat si frunze de fragi, flori de soc si multe alte plante capabile sa inlature mirosul greu cu care i-a intampinat cabana pe noii sai oaspeti.
La cina s-au multumit cu hrana rece, dupa care cu totii au dormit care pe unde a putut, fiind franti de oboseala dupa programul administrativ. Toata noaptea au dormit neintorsi pana cand in zori a inceput concertul din frunzis, care le-a dat desteptarea.
Cand au sosit aici, pensionarii cabanei erau obositi si flamanzi, de aceea nu si-au dat seama ca de fapt acest adapost nu are curent electric. Cei ce si-au adus resouri, acum le ascundeau in fundul rucsacului. Aceasta situatie i-a descumpanit, ar fi vrut sa traiasca aici ca si parintii lor odinioara, dar fara curent? Fara televizor? La asta nici nu s-au gandit ca li s-ar putea intampla.
Peste zi, perechile se risipeau prin padure, pe vai, sub diferite motive: ba ca ar culege fragute, ba ca se duc sa caute ciuperci ori plante medicinale.
de fapt, fiecare barbat si-a luat nevasta la o plimbare mai lunga, prilej de dialog nestingherit, pentru ca altfel nu era posibil: ei erau cinci perechi, iar cabana avea doar trei incaperi. Acest lucru i-a facut pe unii dintre ei sa se gandeasca la intorsul mai devreme in sanul familiei.
Vazand cum stau lucrurile, dupa masa de seara Vasile a convocat un consiliu de stat major deschis, unde ne-a spus:
— Acum, dragii mei, ma bucur ca ne vedem impreuna si vom trai o experienta unica, la care santem cu totii invitati sa participam Din vazute ne cunoastem, dar nu putem sa zicem ca santem apropiati, nici macar noi, colegii de breasla. Asa ca acum a sosit timpul sa ne cunoastem si ca oameni, ca nivel de gandire, ca membri ai acestui colectiv inedit. Eu, fiind mai in varsta,
mi-as permite sa va sugerez si cateva reguli de convietuire in aceasta cabana. Cred ca v-ati dat seama cu totii ca nu vom putea dormi impreuna sot si sotie, fiindca altfel n-am avea nici o camera in care sa mancam ori pentru alte activitati. Asa ca in aceeasi camera, doamnele vor dormi in partea dreapta, iar barbatii in partea stanga. Intre noi vom avea un paravan din paturi. Tot in dormitor ne vom pastra si hainele, iar in celelalte camere vom adaposti alimentele. In fiecare zi, un barbat va face de serviciu la carat apa si lemne, iar o doamna va fi la bucatarie. De azi incolo constituim un colectiv. Toate activitatile ni le vom desfasura in colectiv. Serviciile se vor trage la sorti. Ca sa suplinim televizorul, radioul si ziarele, vom face un fel de sezatoare, la care fiecare va prezenta, dupa masa de seara, o povestire sau mai multe. Fiecare va dispune de doua ore in care ne va delecta. Asa cum faceau si batranii nostri, realizam o sezatoare, ca sa zic asa. Desigur, puteti decide asupra acestui program, ba mai mult se poate imbunatati mereu cu sugestiile fiecaruia.
— Cred ca este cea mai buna idee — confirma Tudor — si de ce sa nu o punem in practica mai ales ca acest fel de a ne petrece vacanta duce la o mai buna cunoastere intre noi. Cred ca va fi si o placere sa ascultam atatea intamplari spuse de fiecare. Deci, a conchis el, nu vom avea ,,video”, ci ,,audio”. Nu e rau nici asa.
— Atunci, Tudore, te pregateste: maine seara de la 19,30 la 21,30 te vei produce — preciza Vasile. Cele doua ore iti apartin.
— Chiar asa? De ce incepi cu mine? — se mira Tudor.
— Pai, cineva trebuie sa inceapa, iar tu ai fost primul de acord. Oricum tot tie iti venea randul.
__ Ei bine, atunci pe maine. Ma grabesc sa ma culc fiindca maine voi fi actor timp de doua ore. Bai, bai! — «si Tudor se duse.
Ceilalti au mai comentat o vreme intamplarile de peste zi, apoi se retrasera si ei spre asternuturi. Se lasa linistea peste cabana Papura.

Dimineata, sortii 1-au desemnat de serviciu pe Vasile impreuna cu Laura, nevasta lui Grosan. Ei au ramas stapani la cabana. Ceilalti au plecat sa adune ciuperci, despre care stiau cu totii ca sant foarte bune chiar ai numai fripte pe jar. Pe un versant au gasit ai afine coapte, asa ca nu le vor lipsi nici fructele de la masa.
Seara pe cand ei s-au intors, Vasile pregatise un adevarat foc de tabara, tot el a amenajat niste banci, iar Laura ii astepta cu masa plina. Mancarea a fost topita pur si simplu, atata erau de flamanzi; poate ca aceasta a fost cea mai gustoasa din cate s-au pregatit aici.
Dupa cina s-au aprins tigari, s-au schimbat cateva impresii, cand deodata Vasile ii striga lui Tudor: Hai, mai ,,audio”, da-i drumul!
La inceput Tudor se cam codea. Totusi nu era sa se fataie el, om serios!
— Nu mi-am pus intrebarea daca o sa va placa ceea ce o sa va relatez. E o poveste de dragoste si e destul de lunga. Asa ca …
— Noi stim ce trebuie sa facem — il intrerupse Grosan, destupand o sticla de rubiniu. Tu da-i drumul!
— Timpurile nu erau prea frumoase — relua Tudor — si cateodata ma gandesc ca poate nu ne-am nascut in timpul in care am fi putut realiza mai mult, ne-am fi valorificat aptitudinile la cea mai inalta cota. Oarecum santem gelosi, vazandu-i pe altii nascuti la timpul lor, care realizeaza tot ce-si doresc. Ii favorizeaza soarta, caci aceasta ar putea fi soarta. Dar daca nu s-a putut altfel, te resemnezi si nu te incumeti sa-ti sfidezi soarta. Lasi viata sa curga la buna ei placere.
Era prin ’43. Nemtii care venisera in Romania erau deosebit de politicosi, generosi chiar. Intotdeauna salutau ei primii pe localnici. Erau indatoritori. Se jucau cu copiii, ii serveau cu ,,socolat”, le aduceau jucarii. Ce mai, erau deosebit de prietenosi. Intretineau relatii cu oficialitatile, dar si cu persoane particulare. Erau niste interlocutori placuti, cu o cultura solida.
In satul in care m-am nascut, inca nu ajunsese razboiul. Germanii erau considerati musafiri, atata doar ca aveau arme. Despre razboi, in satul nostru se stia destul de putin. Doar faptul ca mai erau incorporati cate unul — doi tineri sau ca din cand in cand sosea cate un anunt pentru cei cazuti la datorie, putini de altfel, mai tineau treaza atentia asupra evenimentelor. Asa ca horele nu s-au oprit. Nu s-au oprit nici balurile. Ele se desfasurau intotdeauna cu o prezenta numeroasa din partea germana, soldatii fiind deosebit de generosi si atenti cu tinerele si tinerii cu care se distrau.
Bacaniile aveau de toate. Erau foarte bine aprovizionate de catre evrei, care erau proprietarii lor. In ultimul timp insa ei erau nevoiti sa tina piept si concurentei armatei germane, deoarece ea procura marfuri la care civilii nu aveau acces. Dintre acestea cele mai ispititoare erau parfumurile fine, lenjeria fina de dama, bauturile frantuzesti si nelipsita ciocolata. Aprovizionarea dinspre apus era imposibila fara cooperarea cu germanii, intrucat ei aveau in mana toate filierele de aprovizionare. Ei erau acum stapanii Europei. Despre germani se auzeau multe, dar gura lumii e sloboda. Oamenii din aceasta localitate multinationala, vazandu-i cum se poarta, nu acordau nici un credit zvonurilor aduse de cine stie cine. Ei stiau un lucru, anume ca localitatea este pamantul de bastina al celor zece mii de suflete romani, maghiari, germani, evrei, ucraineni, tigani care cu totii erau integrati in activitatile minelor din apropiere, cu serviciile respective, precum si in comert. Acest sat, desi mic, era renumit deoarece avea pretura, graniceri, banca si alte importante institutii de stat ori particulare, fiind candva localitate de granita.
Pana cand au fost batuti la Stalingrad germanii, in localitatea noastra era ca in rai. Foarte putine concentrari, care nu alarmau pe nimeni.
Dupa Stalingrad s-a schimbat si aici ceva. Mereu ii irita cate ceva pe nemti. Nu mai aveau sarmul de la inceput. Erau nervosi, repeziti devenind nesociabili. Localnicii au inteles cauza acestei stari de lucruri si cautau sa nu-i incomodeze, pastrandu-le aceleasi sentimente de prietenie, asteptand sa revina la ceea ce fusesera mai inainte.
Dar intr-o buna zi s-a ordonat ca toti evreii sa se adune in piata. Evreii s-au adunat. Un ofiter superior a motivat acest ordin prin faptul ca frontul s-a rupt «si e nevoie de consolidarea pozitiilor. Era nevoie de transee. Reichul a acordat prima data evreilor aceasta onoare de a sluji armata germana.

Ei vor fi primii care se vor putea lauda ca au contribuit la victoria Reichului. Lucrurile fiind complexe, vor pleca atat barbatii, cat si femeile. Primul convoi va pleca peste o saptamana, timp in care isi vor aduna avutul in sinagoga (biserica de cult ebraic), iar cei ce raman vor asigura paza si integritatea bunurilor depozitate.
Cu inimile frante, cu gandurile negre, dupa liste de germani intocmite, evreii au fost urcati intr-o garnitura de tren ce urma sa porneasca spre locuri deocamdata necunoscute (secret). Li s-a spus ca se vor intoarce dupa ce vor termina ceea ce au de facut. Din localitate mai plecasera inainte multi meseriasi in Germania, care castigau acolo foarte bine, trimiteau acasa bani si diferite pachete cu lucruri mai deosebite ce se aflau pe acolo. Mai mult, ziceau ca nemtoaicele le apreciau farmecele. Dar lumea nu credea chiar tot ceea ce se spunea, de aceea nu au fost foarte alarmati cei ce erau solicitati sa ajute Reichul. Ba mai mult, unii erau chiar increzatori si optimisti. Cu toate acestea in comuna se lasa un aer amenintator, de spaima. Sigur ca nu a fost prezent tot satul in mica gara, dar au fost putini aceia care nu i-au condus pe evreii din primul convoi.
Oamenii presimteau marea nenorocire si de aceea au venit sa-si ia ramas-bun de la cei ce se aflau in tren, de la prieteni, colegi, iubiti si iubite. Si au avut dreptate, pe acestia nu i-a mai vazut nimeni niciodata. Toti au fost arsi in crematoriile Auschwitzului. Multa tristete a lasat in sufletele localnicilor aceasta despartire brutala la plecarea celor peste cinci sute de persoane active, barbati si femei. Casatoriile nu se faceau doar intre persoane de acelasi neam. Erau si casatorii mixte. Singurul criteriu in alegerea partenerului de viata era aici dragostea. Fetele evreice erau foarte atragatoare, se distingeau printr-o frumusete parca ireala, de papusa, ceea ce explica farmecul lor recunoscut.
N-a trecut nici o luna dupa acest eveniment si din nou se face apel la oamenii de credinta ce vor trebui sa ajute Reichul. Iar sant solicitati evreii sa dea dovada de atasament fata de natia germana si sa-si mobilizeze fiii si fiicele sa puna umarul la marea victorie.
Apar din nou liste si din nou se citesc nume pana seara tarziu. Sant separati cei ce pleaca de cei ce raman. De data aceasta plecarea se face chiar din piata. La gara ii astepta bou-vagonul, in care sant inchisi cate 50—100 de oameni. Rubedeniile au fost rugate sa se ocupe de bunurile celor din tren si sa le depoziteze in sinagoga. Acum, vazand cum se poarta cu cel de-al doilea convoi, oamenii si-au dat seama ca acestea nu sant semne bune. Nici sa-si mai ia ramas-bun nu i-au lasat. De fapt, evreii ramasi erau foarte putini si cu infirmitati fizice.
Cum paza sinagogii era asigurata doar de niste infirmi, s-au gasit si din aceia care au fortat usile sau geamurile bisericii si au sustras bunurile celor plecati. Unii din acestia isi vor gasi pe drept si plata, iar odata cu ei vor mai plati si altii pe nedrept, asa cum se intampla de fiecare data in asemenea cazuri.
Cel de-al doilea convoi a cam intarziat la plecare. Oamenii aflasera de soarta celor din convoi si sabotau pe orice cale pornirea la drumul fara intoarcere a evreilor, a acestor semeni fara speranta.
Dupa ce, totusi, a trebuit sa dea drumul trenului, 1-au divizat, iar apoi au ,,pierdut” vagoanele in alte garnituri, in asa fel incat acestea nu au mai parasit tara. Ocupantii acestor vagoane nu au mai ajuns la crematoriu, iar cei ce nu au murit de foame, de boli, cu tot ajutorul primit de la ceferisti si populatia civila, s-au intors in sat aproape epuizati, unii murind la scurt timp. Nu mai ramasesera nici jumatate din cei plecati, chiar si cei reveniti in sat era indoielnic ca vor mai vedea ziua de maine, atat de prost stateau cu sanatatea. Unii dintre ei au trait intamplari groaznice: ce poate fi mai dureros decat sa vezi cum iti moare aproapele, copiii, parintii si sa nu-i poti ajuta cu nimic, sa nu le poti micsora durerile; apoi sa stai zile si nopti langa cadavrele aflate in descompunere, intrucat, fiind calatori clandestini ai vagoanelor C.F.R., nu puteau atrage atentia posturilor germane din gari. Asa se face ca nu se puteau dispersa de cadavrele celor care le-au fost dragi, dar care acum le transmiteau fel de fel de boli. Acesti oameni au ajuns in sat cu profunde sechele psihice in urma celor intamplate. Dar aceasta se intampla spre sfarsitul razboiului.
Dupa cum mergeau lucrurile era limpede ca nemtilor li s-au incurcat socotelile in ultima vreme. De aceea localnicii s-au hotarat sa-i ocoleasca, sa-i evite ori de cate ori era posibil acest lucru.