Dupa ce s-a dat liceul in functiune, datorita bunei sale dotari, am fost singura scoala de profil din tara care avea dreptul sa primeasca elevi straini. Asa au ajuns la noi cubanezi, vietnamezi, tanzanieni si un somalez. Pentru a vedea conditiile si cum primim noi elevii straini. S-a “deranjat” cu acest scop, insusi ministrul minelor din Tanzania. Dorea sa stie unde vor invata meserie viitorii lor specialisti. Dimineata, directorul de atunci ne-a chemat la el si ne-a spus:
– Azi primim vizita ministrului nostru, al minelor, a omologului lui din Tanzania si inspectorul scolar general… Toata lumea la posturi, curatenie, ordine, flori, instruiti pe toti cum sa reactioneze .Sa fim la cel mai inalt nivel! Nu dorim sa acumuleze o nota proasta scoala si asta numai de voi depinde! Am inteles si am plecat. Scoala in acea zi a devenit un furnicar. I-am asteptat la ora 10 si se facuse deja 14 si ei inca nu aparusera. Eram obositi, flamanzi, nervosi, ce mai, nu ne mai ardea de nimic… cand, vad pe geam sase “masini mici” care intrau in curte fara zgomot. Atunci se dadu “alarma generala”…In sfarsit, intreaga delegatie de primire, in frunte cu directorul, am ajuns in fata scarilor si dupa inmanarea, de catre un grup de elevi si doua profesoare tinere, a buchetelor de flori, suntem prezentati ministrului tanzanian, ministrului nostru si cu celorlalte oficialitati. Colega cea tanara care-i daduse florile ministrului tanzanian mai fusese si sarutata si acum isi tot ducea mana la fata si se uita daca nu e cumva patata. Tanzanianul era negru. Incepe vizitarea scolii. Eu ii studiam cu atentie pe fiecare, urmaream orice miscare a ministrului oaspete. Era un barbat cam la 35 de ani, inaltut de statura, suplu, cu parul cret cum nu mai vazusem. Mi se parea chiar frumos!
Directorul dadea explicatii peste explicatii, raspundea la intrebari, iar noi il urmam indeaproape. In fiecare sala de clasa, laborator, oaspetele, spre uimirea noastra, se aseza pe cel putin 2-3 scaune si zicea ceva in engleza. Cum nu cunosteam limba il ating cu mana pe un cunoscut de la centrala si-1 intreb soptit:
– Dom’ Rontea, ce are ministrul asta de se tot aseaza?
– Ce sa aiba, vrea sa le cumpere pentru terasa hanului lui de sub palmieri si… le verifica, ce vrei! glumi el. Dupa fiecare laborator vizitat, dupa fiecare clasa, se puneau intrebari. Ma gandeam sa-1 intreb si eu cum e cu scaunele! Dar cum sa intrebi asa ceva? Si, tocmai un ministru oaspete?
-Domnilor – ni se traduce – intrand in scoala dumneavoastra m-au napadit amintirile vietii de elev. Astazi, cunoscand scoala dumneavoastra, din nou mi-as dori sa fiu elev… Este o scoala minunata cu conditii foarte bune! M-am convins singur si sunt bucuros ca aici vor studia compatriotii mei! Va doresc mult succes tuturor in nobila misiune de formare a unor oameni si specialisti bine pregatiti!
Eram fericiti! Acum ne vedeau si apreciau si altii munca noastra… Totul s-a incheiat cu bine!
In acel moment se ridica actualul director al scolii, vizibil emotionat si se adresa asistentei:
– Stimati oaspeti, invitati, colegi! Ne-am intalnit azi din toate colturile tarii pentru sarbatoarea de suflet a scolii noastre si in general a mineritului. Aniversam scoala, oamenii care i-au pus temelia, i-au dat viata; cinstim generatiile de dascali ce i-au dus faima, pe toti elevii ce i-au trecut pragul si si-au tocit coatele pe bancile ei, devenind oameni de nadejde ai tarii. Si in timp ce directorul isi tinea spiciul dupa tiparul stiut, noi cautam cu privirea fostii profesori, fostii colegi, descoperindu-i cu uimire, asteptand momentul schimbului de vorbe fara protocol!
Ascultam mai departe:
– Aceasta scoala dateaza din anul 1864. Pe parcursul anilor a avut mai multe sedii: in Baia Mare, dar si la Baia Sprie, intre anii 1873-1918.

La acestea se gandea acum Tudor. La acestea si la altele. Primul impuls ce-i asalta constiinta a fost acela ca in familie ar fi aparut anumite neintelegeri, dar analizand trecutul pas cu pas nu gasi nimic de reprosat nici lui insusi, nici consoartei lui, Zina, de care e tot atat de indragostit ca la inceput. Atunci ce poate fi?
Tudor isi aduse aminte ca mai zilele trecute un coleg ii povestea despre sine fapte asemanatoare celor intamplate lui. Ii spunea ca a fost pus supraveghetor la o clasa de elevi ce dadeau examen de admitere la treapta. Dintre profesorii supraveghetori foarte putini erau barbati — de altfel, ponderea in invatamant o detin femeile.

De fapt, continua colegul, aceasta instrainare de sine a omului este evidenta peste tot.
Am fost intr-o dimineata prin oras dupa cumparaturi si am ramas stupefiat de faptul ca din cati oameni am. intalnit nici unul nu era vesel, glumet. Toti, dar absolut toti umblau de parca erau roboti, cu fruntea incruntata; foloseau mijloacele de transport in comun, dar nici unul nu statea de vorba, nu spunea o gluma, nimic. Si atunci mi-am dat seama cu tristete ca ni s-a imputinat considerabil acea parte a sufletului din care izvoraste dragostea si respectul fata de semeni.
— Zicea cineva, relua colegul, ca atunci cand grijile vietii si ale zilei de maine ne vor asalta cu toata cruzimea de care sant capabile, pentru noi stresul va fi mult mai dureros decat pentru cei din statele dezvoltate. Aceia au inceput sa se obisnuiasca cu el. II au in sange. Cand va incepe la noi va fi ca un puhoi.
Tudor se gandea inciudat: Toti se cred filozofi! si totusi s-ar parea ca colegul are dreptate, intrucat observ ca prea multi oameni devin apatici, indiferenti, renuntand la idealuri, ceea ce e la fel de rau, ba as zice si mai rau.
Dar cum iesim din acest impas? — se chestiona Tudor si tot el isi raspundea: Pai, in primul rand ar trebui sa eliminam cauza stresului, iar in al doilea sa incercam sa traim cum traiau parintii nostri, lucru cu care am fost obisnuiti.
Traiul in spatiile restranse din blocuri, in aglomeratie, grija de a nu supara pe altul, nervii ce ti-i provoaca unii vecini neatenti si necivilizati, circulatia intensa din orase si multe altele au descentrat si descumpanit omul venit de la sat la oras sa-si exercite profesia, sa-si castige painea cea de toate zilele.
Se parea ca pentru Tudor s-au lamurit cauzele ridicarii vocii in discutia cu Zina. Si el este un fost taran calificat, care statea intr-o ,,colivie” cu 500 de locatari. Zece ,,colivii” de astea adapostesc o populatie cat era satul sau natal. Deci, reincarcarea bateriilor trebuie facuta in conditii cat mai apropiate de cele in care a fost crescut si educat. Asa si dorea sa procedeze, dar aceasta era greu de infaptuit.
Intr-o vreme era moda ca intreprinderile sa-si construiasca din resurse proprii ,,case de refacere” in diferite popasuri turistice sau locuri de agrement de la munte sau mare. Unii din cei ce erau pensionarii acestora le confundau cu spatiile in care se permitea scapatul de sub control al nevestei ori darea in spectacol, ceea ce starnea nemultumirea celor care au tanjit si au ajuns cu greu, cu multe sacrificii in asemenea locuri de odihna.
Intr-o zi unul din colegi a venit cu vestea ca unitatea lor a primit spre folosinta o cabana si ca in ea ar incapea maximum cinci familii. De fapt, cabana era o fosta. casa din barne a unor taietori de lemne de la Papura. Terminandu-se exploatarea lemnului in acel punct, acestia au predat-o. Asa ca, zice Vasile — colegul —daca vreti sa ne insotiti, va luam alaturi de inca trei familii. Cred ca ne vom putea intelege sa petrecem un concediu impreuna cinci familii. Nu stiu daca o sa-ti placa la cabana, dar borcutul (apa minerala), care se afla in apropiere, sant sigur ca-1 vei pomeni mult dupa ce o sa bei din el.
— Ce zici, Tudore?
— Nu stiu, Vasile, dar ma voi consulta cu Zina. Dar ceilalti cine sant?
— Pai, Grosan cu sotia, un profesor de matematica cu sotia, un altul de sport cu sotia.
— Bine, multumesc! Vin maine cu raspunsul. Dupa discutia cu Vasile, Tudor pleca spre casa si ii spuse Zinei ce i-a propus colegul sau.
— De fapt, zise Tudor, nu ar fi rau sa mai iesim si noi din oras.
—- Cam greu, dar putem incerca — ii raspunde Zina.
— Atunci, la treaba!
Prima grija: gasca mica — cei doi copii mai mici — trebuia plasata undeva la rudenii. Apoi aprovizionarea cu alimente, intrucat cabana se afla la o distanta de 36 de kilometri de cea mai apropiata asezare, si, in sfarsit, rufaria.
Cand s-au prezentat la autobuzul care urma sa-i duca la Papura, afara era o caldura insuportabila. Aerul incins statea nemiscat, pastrindu-si cu sfintenie suma gradelor acumulate — si nu erau putine.