Era pe la sfarsitul lunii ianuarie si se desfasurau examenele cu elevii scolii profesionale. Era examenul de absolvire. Se derula in doua etape: practic si teoretic. Scoala profesionala de atunci era un fel de “scoala de calificare” cu personal redus.
Avea profesori pentru materiile tehnice dat la indrumarea si urmarirea practicii nu aveau pe nimeni. Se stabilise un inginer si un maistru care sa-i indrume pe acesti elevi “independenti”. Sarcinile acestora erau date peste norma didactica, chiar cine ar fi avut bunavointa sa exercite acest control si indrumare a practicii, trebuia sa-si neglijeze propriile clase. Norma didactica a profesorilor ajunsese la 30 de ore saptamanal, iar suplinirea era considerata “munca patriotica”. Pur si simplu nu se plateau! Normele maistrilor erau de 36 ore pe saptamana, dar nu de putine ori se ajungea si la 44 ore, neavand voie sa se angajeze alt cadru sau alt maistru pentru orele in plus, intrucat nu se putea alcatui o catedra completa!
Asa se face ca elevii scolii profesionale se intalneau foarte rar cu “indrumatorii practicii”. Acestia veneau doar cand clasele lor erau scoase la “munca patriotica” de recoltare pe camp sau in alte activitati cuprinse in “Cantarea Romaniei”; atunci cate unul mai “fugea” sa vada ce-i cu practica la aceste profesionale… Asa era controlul, asa era si instruirea. Elevii scolii profesionale devenisera un fel de elevi care nu mai doreau sa primeasca sfaturi. Erau cam satui de aceste forme de “indrumare” si asta era una din cauzele care ii facea sa mearga la scoala profesionala. Sa fie lasati in pace. Sa li se faca un program mai lejer. Ce mai, erau autodidacti!
Asa stand lucrurile, acei de la intreprinderi care aveau elevi practicanti, de regula nu-i foloseau in meseriile lor, ci la fel de fel de munci necalificate: incarcatori la unele transporturi de materiale, la curatenie si la orice corvoada se ivea. Numai ce auzeai: Hei, voi aia de la profesionala, veniti incoace! Stiind ca nu este corect acest lucru, pentru a nu avea reclamatii, pentru muncile “iesite din grafic”, elevii profitau si ei, cerand si primind zile libere. Astfel ca, nu o data, cel ce indruma practica se ducea la intreprindere si nu gasea acolo nici un elev. In momentul in care elevul era convins ce inseamna si cum e privita meseria lui, teoretic nu mai invata nimic. De fapt se rupea total de carte, lucru ce influenta si comportamentul lui. Ei isi dadeau seama ca se pot descurca in meserie nu numai pe baza practicii facute in atelierul scolii in clasa a lX a si aX-a. Tot ca o cauza a acestei ruperi de carte era si faptul ca el obtinea certificatul de absolvire fara probleme, usor deci. Stiau, de asemenea ca in intreprinderi vor sta mult si bine incadrati tot ca necalificati, din cauza ca nu erau obtinute de intreprinderi fondurile de salarii. La absolvire ei nu primeau o anumita categorie de salarizare. Asa stand lucrurile, elevul era descurajat si ca urmare recurgea la aranjamente. Ele erau la moda in acele vremuri. Aceste examene de absolvire deveneau niste lucruri jenante pentru un cadru didactic. Erau un simulacru. Elevul trebuia trecut Exista “dispozitie de sus”. Toti se supuneau, dar nici unul nu intreba de unde exact, si ….cat de “de sus” vine dispozitia. Singurul lucru ce mai justifica nota de examen pe care se baza departajarea la notare erau lucrarile practice, care, prin straduinta muncitorilor, a maistrilor din productie, aduceau a lucrari ce, se incadrau in normele date de ITC-uri.
De aceea in zilele cand acesti elevi aveau examen, profesorii, maistrii si Inginerii isi indreptau urechile in alta parte, sa nu auda prostiile pe care le debitau elevii. Daca se intampla, Doamne fereste, sa “tranteasca” vreunul, imediat era intocmita o informare “sus”, in urma careia se lasa cu “cantec” si cu sanctionarea profesorului “vinovat, care nu intelegea necesitatea de noi cadre cerute de economia nationala”!
Indicatia primita era ca acei elevi care au mai mult de 25 de zile de absente de la practica sa fie pusi sa repete intreaga perioada de practica. In rest, toti treceau cu brio! Spun cu brio, fiindca pentru a-ti mentine “bursa de contract” trebuia sa ai cel putin nota sapte… “Cadeau” deci cei ce… se-mpiedicau de scari!
Examenul a inceput si decurgea normal Elevii intrau, isi prezentau lucrarile practice, primeau nota si plecau.

Spune-i sa nu-si piarda timpul cautandu-1 la cursuri, sa mearga direct la caminul baietilor!
– Am inteles, domnule decan!
– Multumesc, Eva!
Dupa plecarea Evei, linistea decanului a disparut. Cam in fiecare an i se iveste un asemenea caz care parca-i scapa din mana… desi mergea pe principiul: Respecta-ma, sa te respect!. Orice student se putea prezenta la el cu orice problema. Daca nu se “calca” nici o lege, lucrurile se rezolvau pe loc. Studentii erau foarte multumiti in urma discutiilor avute cu dansul si mai ales a modului de abordare a problemei. Si totusi decanul isi imputa ceva: faptul ca nu era chiar pe “faza” cu toate problemele. De-a lungul anilor a observat ca existau fel de fel de indivizi care manifestau o mare abilitate, erau versati in a se sustrage de la discutii deschise, concrete, altii erau inchistati si foarte greu abordabili. Si pe unii si pe altii era greu sa-i aduca acolo unde vroia el, adica sa puna “degetul pe rana”. Cu un an in urma a dorit mult sa aprofundeze chestiuni de psihologie in a gasi solutii de rezolvare a acestor cazuri, dorind ca si aceste tipuri de manifestari sa le poata canaliza spre fagasul dorit, spre ceva util, spre omenie. Dar a tot amanat si acum se pare ca iar isi acorda o nota slaba la o lectie inca neinsusita suficient. Oricum, multi ani condusese oameni in productie. Avea reputatia unui bun practician, nu era un novice, dar aici la facultate nu avea timp pentru multitudinea de probleme serioase de conducere, iar aceste tipuri de “cazuri” ii solicitau, iata, un intreit timp de rezolvare. Orice caz uman e mai dificil decat unul tehnic, pentru ca solicita omenescul din tine. Ori asta cere ceva efort in plus, cere tact pedagogic si multa, multa rabdare si omenie. Ridica ochii si-1 vede pe Victor.
– Ai venit?
– Da, domnule Vica, adica dom’ decan.
Decanu-si permisese cu unul ca Victor Tomoioaga sa-i spuna pe nume.
– Te rog sa ocupi loc!
– Poate nu este cazul…
– Te rog, ia loc! Si isi scoase o tigara. Tu fumezi?
– Mai rar!
– Poftim, serveste!
– Multumesc! Si-si aprind reciproc tigarile.
– Victor, doresc sa ma comport cu tine ca si cu un coleg, de altfel ne cunoastem bine, asa ca fii bun si spune-mi, este adevarat tot ce se spune despre tine?!
– Din pacate, si cu regret, da!
– Victor, in acest sens se poate face ceva?
– Domnule Vica, mi-e teama ca nimic. Eu ma analizez de un an si nu ajung la nici o rezolvare. Si din cate stiti si Dumneavoastra, nu eram eu cel mai prost din acest institut si totusi nu vad nici o iesire.
– Mai Victor, eu nu te-am flatat pana acum si nu cred ca te voi flata nici in continuare, dar ceva tot ti-oi spune. Lucrarea, inventia la care suntem “ortaci”, daca o terminam, ca de reusit nu se mai pune problema, tie la terminare iti deschide o usa spre un post de asistent la “utilaj”. Importanta ei, deci, nu e numai o satisfactie colectiva, de aici va iesi si un post pentru o anumita persoana. Iti mai spun ca, in ceea ce esti angajat tu, nu este un lucru la indemana oricui! Aici tu ai fost, favorizat, deoarece prin tema aceasta iti asteptam “marca” ta de inteligenta.
– Domnule profesor, pardon, domnule decan, stiu asta si cu toata stiinta, nu pot sa fac nimic!
– Victor, iti lipseste ceva? Te supara ceva?!
– Nu si da…
– Cei de acasa sunt bine? Bani de intretinere ai?
– Da, domnule decan.
– Eu nu pot sa stiu despre ce este vorba?
– Sa fiu sincer, nici eu nu sunt prea clar ce problema ma apasa… dar poate… de fapt nu poate… sunt aproape sigur ca-i de natura biologica…
– Care parte a organismului.

– Victor, cred ca ar trebui sa fii sincer cu mine. De fapt eu dintotdeauna te stiu un barbat cinstit si cu suflet mare. Mandria ta de copil de taran e un fel de “complex” fata de colegi. Stiu! E un artificiu pe care si eu l-am folosit.
– Viorica, tu stii ca…
– Ei, hai… Da-i drumul.
– Lasand la o parte orice am sa-ti fac o confidenta. Dar imi vine foarte greu! De fapt este vorba de… fete… asa cum ziceau ai mei… numai ca e invers. Nu ele, ci eu am nevoie de ele. Am ajuns acolo incat… si tie nu ini-e rusine sa-ti spun, incat pur si simplu gandurile despre ele… cum sa-ti spun… ma subjuga, ma intorc pe dos… nu ma pot aduna… nu-mi pot aduna gandurile, nu ma pot concentra, sant pierdut… Stii… eu n-am avut de-a face inca cu… o fata! A te culca pur si simplu cu cineva doar asa pentru a-ti satisface instinctele mi se pare ceva… A te incurca cu cineva ca apoi, dupa facultate, sa te desparti “civilizat”, iar nu intra in caracterul meu. Solutia ar fi sa ma insor! Dar, din ce am trai? Tot pe spinarea parintilor? Mi-ar fi rusine! Astea sunt chinurile mele. Le-am ascuns adanc si vad ca singur n-am gasit o iesire! Tacura amandoi. Nici nu observara cum incet-incet se lasase seara. Lumina palida a zilei abia se mai cernea printre crengile catorva copaci din apropierea ferestrei. In tacere, pe nesimtite, mainile lor se atinsera ca din intamplare. Mana ei calda, catifelata ii dadu o senzatie placuta, asteptata! I-o cauta si pe cealalta! Mangaindu-si-le se ridicara incet pentru a nu alunga linistea si ocolira incet masa. Nici nu si-au dat seama cand s-au trezit imbratisati, iar suflul cald al gurii fiecaruia le infiora parul, carnea. Isi cautau buzele! S-au pecetluit intr-o sarutare febrila de parca ar fi vrut sa-si soarba intregul suflet! Mainile lor alergau in cautarea trupului celuilalt. S-au rostogolit pe pat, si le era ciuda ca au atatea de inlaturat de pe ei. Trupurile li se inferbantasera, in ele urma sa se topeasca intreaga viata a lumii! S-au iubit febril si scurt! Nu doreau inca sa se desprinda. Nici n-au facut-o, pentru ca s-au simtit… din nou, de data asta parca mai fericiti!Inlemniti in imbratisare, parca le era frica sa nu-i desparta cineva pentru totdeauna, si-au simtit reciproc lacrimile alunecandu-le pe obraji, pe trupuri:
– Viorico, ce orb am fost… De cand te asteptam! In loc de raspuns ea il saruta lin si lung, il stranse puternic in brate si-si apleca capul pe pieptul lui. Petrecura asa, nici ei nu stiau cat, de parca impreuna ucisesera timpul!
– Victore… eu… acuma nu mai plec la camin… cred ca e tarziu!
– Nici sa nu te gandesti! Primele raze ale soarelui ce patrundeau prin geam ii gasira imbratisati. Ea se ridica cea dintai. Isi gasi cu greu hainele si se mira cum au putut ajunge atat de risipite!
– Victor, hai la scoala! E o noua zi!
El intinse mainile spre ea ca pentru salvare. Ea se apropie si i le darui pe ale ei. Se privira indelung, parca acum abia se descopereau cu adevarat!
– Victor, daca esti… barbat si daca nu ti-e frica de greutati… eu iti fac o propunere!
– Lasa propunerile si mai bine vino langa mine!
– Domnule, ce barbat o sa-mi iau! Hai, fiii cuminte si asculta-ma! Ne ducem la decanul tau… (el se sperie parca) si-i spunem ca ne casatorim si ca… ce mai…il invitam ca nas. Mergem pe urma la ai tai… la ai mei si… Tu o sa treci la seral si apoi te angajezi, poate chiar la institutul de cercetare… O sa faci un an in plus, dar numai bine ca o sa terminam impreuna. Ei, ce parere ai?El se ridica si… asa cum era, imbracata, o ridica si o invarti de era s-o ameteasca!
Lucrurile s-au derulat rapid. Decanul Vica cand i-a vazut a inteles totul, le-a intins fiecaruia cate o mana si i-a imbratisat! I-a ajutat ca un tata. Cu acordul parintilor nunta au facut-o rapid si au petrecut la cantina cu toti colegii.
Trecut la seral Victor a continuat munca de cercetare. Au absolvit amandoi. El a ramas la institut ca asistent, iar ea a fost repartizata cu mari eforturi ca educatoare la o gradinita. Se simteau fericiti, mai ales ca la un an dupa absolvire veni pe lume si Dorut, “minunea de copil”, cum ii spuneau ei.
– Bine, bine, mai Ardelene se auzi interpelat, dar pe baiatul tau nu-1 cheama Doru? Nu e el inginerul, electronistul, de la Centrul de calcul?
– Ba da, dar ce intrebi?
– Uite asa! Si izbucnira cu totii in ras. Aplaudara spontan!
– As dori sa spun si eu ceva, intra in vorba laborantul Lung. Nu cred ca o sa va suparati daca va retin si eu…
– O, nu, te rugam… sa te auzim!