– I-am cumparat si eu cate ceva la biata fata! Nu puteam sa las asa o frumusete in haine vechi si demodate, nu? Si-apoi n-are cine-i lua… Ce era sa mai zici?! De obicei Emil si Elvira invatau in sufragerie. Camera Elvirei era sus, a lui Emil jos. Bineinteles nu le-am spus-o dar credeam ca se intelege: nu aveau ce cauta unul in camera celuilalt. Intr-o zi, cautandu-mi niste carti si liniare ce nu le gaseam si pe care le mai foloseau la desen tehnic, m-am dus s-o intreb pe Elvira unde le-a pus? Ca om cinstit, chiar in propria mea casa, am batut la usa, pentru a evita vreo situatie jenanta! Nu mi-a deschis nimeni,… Liniste… Am incercat manerul si… usor am intrat. Surpriza! in camera Emil si Elvira erau imbratisati si se sarutau de mama focului! Observandu-ma, fata s-a aranjat, s-a jenat, Emil a “sters-o”… Am tresarit usor. Am intrebat-o de liniare si am plecat fara sa astept vreun raspuns. Practic nici nu stiam cum sa procedez. M-am dus la Mia… i-am relatat intamplarea. Ea n-a ramas surprinsa! M-a ascultat linistita fara a fi macar intrigata.
– Dar draga! Tu nu vezi ca lucrurile degenereaza?! Ce tu n-ai ochi?!
– Stii ce… Barsane! Ia mai lasa-ma, si lasa-i in pace… iti cunosti odrasla! Stii prea bine de ce este capabil. Ei bine, ca sa nu se intample ceea ce s-a mai intamplat, da, eu i-am adus fata, ca el s-o aiba aici, sa nu trebuiasca sa mearga nicaieri… Ai priceput!? Am ramas perplex… Deci, de asta erau cadourile, binefacerile?!?
– Tu iti dai seama ce ai facut? Esti constienta in ce transformi casa? Casa noastra!?
– Si… si… ce-i?! Cand s-or plictisi…Vrei, sa umble cu fel de fel de tarfe…?! Atunci, pentru prima oara am plesnit-o pe nevasta-mea, dar am nimerit-o atat de bine ca a cazut jos. Am iesit afara si m-am dus sa “sec” un intreg restaurant… Casa mea… eu… ele… Asta era “rezolvarea” de care-mi vorbise!?!
O saptamana… am devenit un client “adorabil” pentru chelneri. Colegii isi puneau problema sanatatii mele “mintale”… se intrebau ce am? Ce necaz asa mare a dat peste mine de nu ma mai pot stapani? Eu, care nu ma suparam sa ma fi sunat la telefon ori de unde, oricine! Chiar daca dormeam si eram trezit in orice moment, pentru orice problema de “maxima importanta “!Dar, cand toti credeau ca Barsan se prabuseste… Stop! De aceasta activitate m-am plictisit mai repede decat as fi crezut. Cineva zicea, pe buna dreptate, ca de bautura “trebuie sa te tii”, altfel te doboara ea pe tine! Ma rog… Neavand antrenament, cu sufletul cernit, m-am lasat de baut si m-am intors acasa.I-am dat o scrisoare Elvirei s-o duca lui Alexandru si dupa iesirea ei din casa am scos cureaua din pantaloni si am inceput sa dau… cand in nevasta, cand in Emil. Si am dat… am dat atata, pana cand nu-mi mai puteam ridica mainile. Abia atunci am simtit si eu ca ma “racoresc”. Obosisem si-mi era sila de toate!
A doua zi, Elvira mi-a adus raspunsul lui Alexandru. Pe ea am mutat-o la caminul de fete al scolii. Ma uitam la ea si imi parea un pui nevinovat de gaina. Nu m-am putut abtine si am intrebat-o daca i-a cedat lui Emil? Mi-a marturisit ca mama ei si Mia au “lamurit-o” in acest sens, ca altfel nu are cum sa ajunga… dar… Toate au inceput, asa cum le stiti… Cu cadouri… Cu atentii. Am rezistat, dar dupa operatie, ce-i drept, m-am simtit coplesita… Era cat p-aci sa se si intample. Doamna, continuu imi aducea aminte ca am cam uitat de “intelegere”… Da… acuma… ma iertati… bine ca Dumneavoastra n-ati stiut… Acuma… eu plec…Total bulversat nici n-am stiut cand a plecat. Un timp in casa nu s-a vorbit defel despre Elvira. Apoi l-am surprins pe Emil ca ii cerea bani Miei, pentru ziua Elvirei… Se parea ca avea nevoie de multi bani… Au mai trecut cateva zile si Emil a inceput sa-mi dea tarcoale… Azi a indraznit sa-mi spuna:
– Tata! imi dai voie sa o aduc pe Elvira la noi… sa… sa… invatam impreuna?
– Iar, mai baiete!
– Sa stii ca ea mi-a propus! Si-apoi sa stii ca… eu tin la Elvira… eu… S-a lasat o tacere grea. Mi-am calcat pe inima:
-O s-o intreb pe pedagoga ei, sa vad cand poate sa vina si cand nu.
– Bine… dar cand va fi asta? M-am enervat:
– Atunci cand voi avea timp! Auzi?
N-a scos un cuvant. Era bland ca mieluselul. M-am intalnit cu pedagoga ei si i-am spus ca-mi asum intreaga raspundere, ca… A lasat-o. A chemat-o pe fata si a intrebat-o daca vrea sa-si-pregateasca lectiile la noi, cu Emil. Ea a confirmat si astfel am plecat impreuna acasa. Ne-am inteles ca seara o duc cu masina la internat.

Un tanar cadru didactic e un om deschis, sincer, foarte credul si cu o dorinta nestapanita de a cuceri lumea. E nerabdator sa stie ce are de facut, cum si cat din el poate darui tinerilor invatacei si… cate si mai cate!
De fapt, isi doreste stabilitate, un punct de sprijin pe care-1 cerea si Arhimede ca sa poata misca pamantul. Dorinta unei certitudini cat mai rapide! Punctul lui de sprijin e scoala, e clasa unde spera sa-si puna in valoare bogatia de cunostinte proaspete, chiar suficiente, dar inca neverificate, neimplementate. Nimic nu e usor. Uneori trece si prin indoieli! Face bine ce face? E pe calea cea buna? Metodele lui vor da rezultate? intre acestea, mai presus de toate e, de ce sa n-o spunem, si setea lui de afirmare, dorinta de a arata ca este foarte bun, ca e un “cineva”, un “meserias” apt de a forma si modela omul. E intrigat de faptul ca unii mai pot fi “absorbiti” de discutii despre fotbal sau handbal, in orice caz despre altceva decat specialitatea lui, uneori chiar e gelos pe cei ce pot “polariza” discutiile spre lucruri marunte, nefolositoare.
Spectator la o asfel de discutie se pomeni abordat si chemat la directiune. Raspunse cu maxima solicitudine:
– Tovarase profesor – il ia directorul – dumneavoastra sunteti un cadru tanar, noi suntem o scoala tanara si Sfatul Popular a apelat la noi… Ma urmariti?
-Da… Adica poftim!?!
– V-am intrebat daca ma urmariti in ceea ce spun?
– A, bineinteles, tovarase director!
– Pe scurt, orasul nostru are nevoie de noi, de bratele de munca existente in aceasta scoala.
– !?!
– Eu m-am gandit ca Dumneavoastra, ca tanar cadru didactic, plin de elan, proaspat absolvent, sunteti capabil sa duceti acesta sarcina la bun sfarsit. Va urmaresc inca de la inceputul anului si acum, in noiembrie, pot sa afirm, fara sa va flatez, ca sunteti un cadru de viitor…
– Stiti, eu … eu nu-mi dau seama despre ce este vorba! Bate in retragere profesorul.
– O sa afli imediat, tovarase profesor, nu te grabi, dar trebuie sa-ti spun ca nu-i o problema simpla…
– !?!
– Ce zici?
– Stiti, tovarase director, nu inteleg! V-as ruga sa fiti putin mai explicit daca se poate!
– A, da … e vorba ca in partea de vest a orasului, fiind apa mai putina, trebuie facut un baraj, in spatele caruia sa se acumuleze apa, apa absolut necesara viitoarelor livezi de pomi fructiferi…
– Acum inteleg ceva, dar specialitatea mea… stiti…
– Nu, nu-ti fa probleme profesore! Acolo vor fi specialisti, ei conduc lucrarea. Dumneata trebuie doar sa ai grija de elevii care vor lucra acolo!
– Daca asta e problema… sigur, e simplu…
– Vezi, am stiut eu ca esti un “cadru de nadejde”, ca pot sa ma bazez pe dumneata. De altfel, tovarasii… au incredere in dumneata! Iti doresc succes in aceasta actiune!

– Multumesc… dar… Si fara sa mai poata adauga ceva, directorul i-a intins mana si 1-a condus zambind spre iesire!
Scoala fiind mare, cu multi elevi, avea in dotare trei autobuze pentru transportul la practica. In dimineata zilei urmatoare, in fata scolii era pregatit deja un autobuz, care ii astepta cu soferul gata de drum.
– Domnu’ … i se adresa soferul. Cand plecam?
– Pai, sa vedem… si “cadrul tanar” caruia I s-a acordat aceasta mare incredere, nu termina de vorbit ca si aparu directorul:
-A, buna dimineata!
– Sa traiti!
– Tov. profesor luati astazi pentru sarcina primita, anii IIIB si IIIC si plecati la Apa Sarata!
– Daca nu sunt indiscret tov. Director, de unde sa-i iau?!
– Cred ca sunt in sala de mese.
– Am inteles. S-a dus acolo, s-a ridicat in picioare pe un scaun si in vacarmul salii a strigat:
– Atentie, elevii din clasele IIIB si IIIC intr-o jumatate de ora vor fi la autobuz pentru a pleca la practica! S-a uitat ce reactie a starnit vorbele sale. Nimeni, nimic, liniste. Care or fi clasele alea? S-au ridicat doi elevi. Profesorul “pe ei”.
– Voi raspundeti de prezenta! Ati inteles?
– Da, tovarase profesor!
Tanarul profesor, cu ajutorul sefilor de clasa facu un tabel nominal cu elevii “recomandati” de director. Erau 43.
– Domnule sofer, mergem in directia Apa Sarata! Dar stiti, eu habar n-am unde o fi aia, ii spuse mai incet soferului. Este vreun lac?
– Nu, nu. Lasati ca stiu eu despre ce-i vorba!
– Bine, multumesc!
Au iesit din oras, au urcat un deal, ce i se zicea “Dura”, l-au coborat, autobuzul a facut “la dreapta” si in scurt timp au ajuns:
– Aici e! Dati-va jos!
– Multumesc, dar inapoi cum ajungem?
– Pai, vin eu, dupa ce-i duc si pe ceilalti practicanti. Pe la ora patru dupa masa.
– Bine, Noroc!
La marginea drumului, elevii se asezara pe buza santului, iar tanarul cadru se simtea si mai aerian. Nu stia ce trebuie sa faca! Elevii au inceput sa discute intre ei, altii sa faca o “baza”… Dupa un timp, care pentru profesor paru ingrozitor de lung, aparu un ins:
– Voi sunteti de la Scoala miniera?
– Da, eu sunt! Si profesorul nostru se prezenta.
– Veniti sa va dau de lucru!
– Baieti, le zise, zece minute ramaneti in pauza, parca pana acum fusese altceva.
– Uitati, tovarase. Si in acest timp au ajuns pe marginea unei rape, ca vale nu i se putea zice, – uitati acolo jos – jos insemnand fundul rapei – se va decoperta tot pamantul pana se va ajunge la argila. Pe locul ce-1 decopertati se va face un baraj din argila cu baza de… si inaltimea de… care va tine in spate o acumulare de apa…
– Dar apa de unde o luati?
– Pai, e paraul asta – si-i arata profesorului un firicel de apa, care daca trei elevi “se puneau” il sorbeau cu totul!
– Ma rog! Si pamantul unde-1 ducem?
– Mai la vale. Va punem linie ferata cu vagonete basculante. Il transportati…
– Si cand incepem?
– Cum cand? Acum!
– Pai linia ?