Dumneavoastra sunteti un om inteligent si nu trebuie sa va sugerez ce pot insemna toate astea… Todut pleaca bulversat de la Regie. Dupa cele auzite de el, era clar ca nici aici, la Regie nu era nici un fel de sprijin, la necaz. Si ceea ce era si mai ciudat era faptul ca, cu cat i se spunea mai transant despre cei vorba, cu atat mai imposibila ii parea hotararea de a face acel pas, cu toate ca practic nu l-ar putea angaja cu nimic, din ceea ce el n-ar dori sa faca, doar atat ca in viata particulara i se va mai scurta timpul acordat familiei si, la varsta pe care o au copii lui, nu-i poate pretinde Mareei sa-i coordoneze singura. Dar ce-1 deranja deosebit de mult in aceasta propunere era felul dictatorial in care i s-au facut propunerile. S-ar putea zice ca tocmai felul de a se pune aceste probleme l-au indepartat de ei, inchistandu-1. Ba mai mult, din experienta ce o avea, modalitatea imperativa de-a trata asemenea lucruri ii spuneau ca in spatele acestei propuneri se afla un lucru necinstit si un cineva care doreste sa scoata castanele din foc, cu mana altuia, sau dorea sa faca cine stie ce, potlogarie…
Ei bine, el Todut nu avea nevoie de asemenea lucruri “incerte” cu toate presiunile exercitate asupra Iui… S-ar putea sa existe si variante in care unul sa fi facut-o potlogarie si sa-1 faca si pe el partas la fapta lui… Partas la un lucru de care el n-a avut parte, in schimb poate i se oferea “cinstea” de a si lua pe cap greselile sau abuzurile altora. Deci in nici un caz asemenea lucruri nu putea accepta…
Framantandu-se cu asemenea stari incerte si cu tracasarile care tindeau sa devina cotidiene, la un moment dat, in consiliul de conducere al minei, al carui director era el, observa aparitia unui personaj nou, de care el nu stia nimic…
– Domnule, pot sa stiu si eu ce faci dumneata pe aici? il chestiona Todut.
– Am primit ordin sa va inmanez aceasta instiintare.
– La ce se refera instiintarea asta?!
– Poftiti de va uitati! Todut se uita pe hartia primita si nu-si credea ochilor, incepand cu saptamana ce urma, era detasat pe trei luni in… CHILE.
Todut vazu albastru de furie. Se deplasa la Regie si de aceasta data avu norocul sa-1 gaseasca pe “general”.
– Sa traiti, Domnule Director General! Nici nu mai stiu ce sa zic. Uitati-va ce am primit!
– Am vazut Todut, dar uita-te ca-i emisa de Cabinetul Ministrului Industriilor si, cum s-ar spune, e data peste capul meu. Nu am stiut pana acuma ca numirea si revocarea directorilor de mine-i atributie ministeriala. Deci hartia asta ma depaseste!
– Bine, dar ar putea merge oricine si mai ales un inginer care n-are post. Sa las mina si treburile cand am reusit sa fac relansarea productiei, e o crima fata de mineri! .
– Todut, te inteleg, de fapt cine stie mai bine ca mine acest lucru» si daca cineva este realmente suparat acela eu sunt. Ai singura mina “pusa pe picioare” si acum i-le cosim, apoi mai este si maniera de implicare in treburile noastre, ce sa-ti mai spun, precedentul exista, de maine nu-i vom mai cunoaste pe “viitorul” disponibilizat, intrucat va putea fi chiar Cel mai bun, cel mai harnic si competent coleg. Nu-i nimic de spus la asemenea matrapazlacuri. De vrei du-te, de nu te duci cat sunt astia “in functie” or “evita” sa-ti mai dea post, dupa cum bine vezi ca procedeaza!
Pentru Todut, lucrurile au luat o turnura proasta. Nu era disponibilizat era… delegat in Chile. Va fii singurul somer care-si va lua “somajul” in valuta… Asta era…
Cu un avion al companiei TAROM a ajuns la Paris. De acolo a aflat ca va calatorii cu un avion CONCORDE pana la Santiago. Cu acest avion, care depaseste bangul sonic, distanta de vreo 9 mii de kilometri, va fi parcursa cam in cateva minute, maximum o ora, intrucat merg peste fuse orare inspre apus, ceea ce ar putea insemna ca: au plecat, au calatorit sase ore, si au ajuns cam tot la ora plecarii de unde au decolat, dar mult mai obositi.
Din Santiago si pana la tabara unde erau romanii, a calatorit cu absolut toate mijloacele de transport, inclusiv cu samari. Numai ca aceasta “excursie” a durat mai bine de doua saptamani, pana la intalnirea cu conationalii lui.
Todut, avand timp de gandire suficient, se gandea ca asa-i evolua si viata lui ca si modul de-a calatori pe aceste meleaguri. A plecat cu un Concorde si a ajuns ca bunul Cristos pe magar, de la director de mina, la un angajat obisnuit, in tara lui NIMENI…

Inginerul Dumitru Barsan e o personalitate in tara in domeniul mineritului, un om deosebit! Daca o data ai stat de vorba cu el, nu-1 uiti toata viata. A ajutat multi oamneni. Datorita insusirilor sale de caracter si a pregatirii profesionale de exceptie a prevenit multe catastrofe.S-a ridicat, a dat ochii roata si s-a adresat celor adunati in sala festiva:
– Sunt sigur ca majoritatea dumneavoastra ar dori sa ma auda vorbind despre ceea ce ne este noua foarte drag: mineritul. Si eu as fi dorit acelasi lucru dar se pare, ca, cu cat pui mai multa vointa si munca intr-o parte, cu atat iti neglijezi mai mult alte parti ale vietii! Asa ca eu va voi istorisi un crampei din viata mea.
Cel putin o data pe luna dadeam o fuga in satul in care m-am nascut. Cunosteam toate bucuriile, toate pasurile satenilor mei. Pana la terminarea facultatii veneam mai rar, apoi, cat au trait parintii, m-am obisnuit sa vin lunar. Asa mi-a intrat in obisnuinta! De insurat m-am insurat cu o femeie din orasul in care lucram. Nevasta-mea este inginera la o mare intreprindere. Are o cariera stralucita, e apreciata si se impune la locul ei de munca. Fiind amandoi cu functii destul de importante, cu delegatii, cu schimburi de experienta, nici nu ne-am dat seama cum trece timpul si ne-am trezit ca ni s-a nascut unicul nostru copil, Emil. De cresterea lui ne-am ocupat, dupa cat se pare prea putin. Lucrurile s-au desfasurat dupa tipicul vremii: am luat o “bona”, apoi cresa, camin, scoala, cheia in gat… si uite asa… a ajuns sa dea examenul de treapta…Copilul era unul obisnuit, nu era o frumusete. Mi-am dat seama ca nici prea educat nu era. Am sesizat acest lucru cu ocazia unor “rabufniri” ale lui, cand il luam la rost. Dar de cele mai multe ori se straduia si reusea sa nu ne “atraga atentia” cu nici un semn de necuviinta, incet, incet, urmarindu-l mai atent am reusit sa constat cu nespusa durere in suflet, cu durerea unui tata, ca fiul lui, are unele purtari ciudate, excentrice, libertine. Era la varsta ingrata, avea 15 ani. Toate le-am pus pe seama cresterii, pe spiritul varstei care spune mereu: Nu! Nu! Nu! Fiul meu invata foarte bine – note de noua si de zece – poate si asta mi-a adormit gandurile. Dar l-am descoperit ca fumeaza, ba o data a venit ametit de bautura, aducandu-mi in casa o “pipita”… Si… treaba s-a repetat…Bine-nteles ca n-am ramas pasiv. Dar cu cat eram mai intransingent, cu atat era si el mai indarjit impotriva vederilor mele. Am incercat sa ma sfatuiesc si cu sotia. Spre surprinderea mea, ea nu prea s-a impacientat. Am dat vina pe ea, ea pe mine. Ne-am certat… insa cu asta nu prea am rezolvat problema. Atunci am inceput sa derulez “filmul”: cum a crescut acest copil, copilul nostru. Si mi-am dat seama ca a crescut ca o buruiana. Ploaie a avut cat a dorit, adica bani, a inceput sa infloreasca, dar, ca orice buruiana, nu face roade…Discutiile mai aprinse cu Mia, sotia mea, in legatura cu acest subiect o scoteau din sarite:
– Dar ce ai draga, de doua luni tot discuti… ma bati la cap, dar de rezolvat ai rezolvat ceva? Are vreun efect?
– Pai… nu. De aceea suntem impreuna sa discutam, nu?!
– Daca tu nu ai rezolvat nimic, atunci lasa-ma in pace! O sa rezolv eu! Te asigur! Si a trantit usa.
Cu asta a pus capat discutiei. Ne-am dus la culcare: noi in casa, Emil in sura, in fan. Ne spunea ca adora mirosul de fan!
A doua zi, duminica, ne-am trezit parca mai inviorati. Era o atmosfera… cum sa spun… ca la tara: liniste si soare… Timpul parca statea in loc. Nevasta a plecat la o vecina.
Eu incercam sa-mi oranduiesc gandurile si sa nu fiu asa aspru. Ma uitam dupa Emil. Pentru prima oara mi s-a facut mila de el. Ma tot uitam la el. Adolescent – adolescent, dar chiar asa desirat si urat…! parca tot ceea ce era mai urat in mine si in nevasta-mea se adunase in el: nasul cam mare, borcanat, gura cu colturile trase in jos, buze mari, negre… Ce mai?! De aici mila ce m-a cuprins vazandu-1 si parca nu-1 mai puteam judeca asa de aspru… E totusi inca un copil. Cat despre purtare… gaseam ca e si vina mea, dar mai ales a neveste-mi, care, oricum, fusese mai mult cu el. Ea il lasase, mi-am zis eu, mai liber, il dota cu “lei”, ea ii spunea “baiatul mamei” si rezultatul – uite-1! In sat, de gospodaria ramasa de la parinti, se ocupa Alexandru -prietenul meu din copilarie. El supraveghea si se ingrijea de toate: de casa, de gradina, ba ne tinea si niste iepuri. Ma rog… nici eu nu i-am ramas dator! Dincolo de asta, de fiecare data ne simteam bine impreuna.

Mi-era ca un frate. Fusesem colegi in scoala primara, invatase bine, dar parintii l-au oprit pe “vatra” familiei, cum se spune, sa conduca mai apoi gospodaria. Avea si el copii (nu unul ci trei baieti si o fata), dar ce frumos si-i crescuse: niciodata n-am auzit sa-i iasa din vorba! De fapt odata cand eu i-am laudat, mi-a spus:
– Barsane! Copiii trebuie sa fie crescuti pe langa tine, nu lasati in voia lor, ca-i sufla vantul si cine stie unde le zboara gandul, ca-s nestiutori si usor, foarte usor pot gresi. Ei trebuie sa fie pretutindeni cu tine, daca vrei sa fie “ai tai”!
Asa s-a straduit mereu sa-si tina copiii langa el, cu efort si cu sacrificii. Acum sa-i vezi in gospodarie! Ma uimea faptul ca pe acesti copii nimeni niciodata nu-i trimitea: du-te fa asta, du-te fa aialalta, cu totii stiau ceea ce aveau de facut. intrebau ei, din cand in cand: ii bine asa? ii bine cum fac?! Fiecare isi cunostea rostul lui. Atunci mi-am dat seama ce inseamna cu adevarat sa fie”copilul tau”! Copilul pe care-1 cresti tu si care cu timpul incepe sa-ti semene. Ti-e mai mare dragul sa-i vezi cum cresc si devin barbati, barbati adevarati. Copiii lui Alexandru, in plus, se indrumau unii pe altii – cei mari au devenit la randul lor, indrumatorii celor mici. Roadele educatiei se transmiteau. Sincer, il inviduiam. Cand munceau alaturi, tata si fiu, parca erau doi buni prieteni de varste diferite… si le statea atat de bine. Lucruri ce la altii ar da dureri de cap, in familia lor parca se rezolvau de la sine. Unde era secretul!?! Urmarindu-1 pe el, mi-am dat seama ce inseamna educatia si mai ales “vedeam” puterea exemplului, rabdarea, zambetul lui, vorba lui… felul lui de-a face educatie numai ca eu… eu eram in urma, mult in urma lui…cam cu o generatie… El nu era scolit ca mine, dar invatase, se vede, la scoala vietii, la MAREA scoala a vietii!!! Imi era rusine. El observase framantarea mea si vedea cum se comporta fiul meu. Nu trebuia sa-i spun, avea el ochi… Si lui ii era putin jena, asa ca am incheiat discutiile ceva mai repede ca de obicei, pretextand fiecare cate ceva: ba ca el are de lucru, ba ca eu nu ma simt prea bine… si cum seara se lasa, am intrat in casa si nu am iesit pana a doua zi.
Emil dupa ce si-a vazut de iepuri, a plecat in sat la niste prieteni. A venit tarziu. Cand s-a intors, pe la vreo zece, eu eram in pat, citeam. O data cu el casa s-a “umplut” de “aromele” tigarilor fumate, cu toate ca acum mai rodea si guma de mestecat. Saracul de el, nu stia ca fumul ii imbacseste hainele? A mancat si s-a dus la culcare. La scurt timp a revenit si Mia, sotia mea. M-a vazut ingandurat, a venit, m-a mangaiat si a incercat sa ma linisteasca ca “toate vor fi bine”. O sa aranjeze ea… Ori n-o cred in stare?! As fi vrut si eu s-o pot crede, dar nu intrezaream nimic. Oare de cat timp o sa am nevoie ca sa indrept ceva? Noaptea-i un sfetnic bun!
A doua zi, dimineata, la plecare numai ce vad ca apare si o fetita, cu un nas uratel si cu un geamantan. Credeam ca vrea s-o luam pana-n oras cu masina. O intreb pe Mia:
– Cine-i asta? A cui e?
– Este Elvira, o fata amarata si ea, saraca… Da-i desteapta! Va invata si ea la noi in oras, la acelasi liceu cu Emil. Vor fi poate colegi de clasa! Pana se instaleaza i-am promis masii ca va sta la noi.
Luat prin surprindere, nu prea imi convenea, dar nu era momentul Si nici rostul sa deschid o discutie caci ne pregateam de drum. In masina de cateva ori ma-am uitat la ei prin oglinda. Stateau pe bancheta din spate. Se spionau reciproc. Parca s-ar fi intalnit “tusa cu junghiul”… Ciudata asociere! Parca impreuna nu erau chiar asa urati, se compensau reciproc. Ajuns acasa nevasta a si instalat-o pe fata in camera de sus, de la etaj. Parca o astepta de cand lumea… Intr-o zi, vazand-o pe Elvira maturand, mi-am adus aminte de ceea ce mi-a zis Mia, ca fata va sta la noi, doar cateva zile… si acum vedeam ca face si pe “fata in casa”! Am abordat-o pe Mia. In loc de raspuns m-a si asaltat:
– Bine ca mi-ai dus aminte! Tu cu cunostintele tale pe la doctori ai putea s-o duci la plasticianul ala… vestit – Ionescu- sa-i repare nasul ala oribil. Ce zici? Acu, sa stii ca inca de la plecare i-am promis masii ca rezolvam noi cu operatia, ca-i pacat de biata fata, de tineretile ei… Ca vezi tu, e fata, ca de-ar fi baiat… Baiatul sa fie un pic mai frumos ca dracul si n-are treaba! Dar, fata… stii tu cum e…Si uite asa ii tot dadea inainte nevasta-mea. Eu n-am apucat sa scot o vorba! Ce-i drept: cu operatia eram de acord si eu ca s-ar putea face ceva.