Chestiunea era ca francezul murea de curiozitate ce puteau ei doi discuta, atat de interesant ca se puteau “intretine” singuri, neavand nevoie de juriu. I-a rugat sa-i primeasca si pe ei, sa auda povestile lui Todut care se pare ca isi castiga audienta. Cu scuzele de rigoare, Todut a inceput sa le prezinte momentele prin care trecuse in acea zi. Cu aceasta ocazie, Todut a facut o riguroasa dare de seama asupra etapelor de parcurgere a lucrarilor miniere vechi de mai bine de o jumatate de secol. Nu s-a sfiit sa puncteze si faptul ca “fratele” hontului, a vagonetului de lemn, se afla intr-un muzeu din Occident…
Dupa aceasta lunga disertatie, atmosfera s-a destins si au trecut Ia discutii particulare, care cuprindeau mai putini membri intr-un grup. Intr-un tarziu, terminandu-se banchetul, musafirii le-au multumit cu totii, satisfacuti, au plecat spre casa.
Inainte de plecare, francezii i-au oferit Mareei un tom de carti bibliofile ale lui Zola, lucru care a avut darul s-o incante placut pe Mara. S-au intors acasa bucurosi, ca doi oameni fericiti si multumiti.
– Mara, azi este vineri si tu m-ai invitat la restaurant. Ce-ai spune daca in dorinta mea de revansare, mi-as permite si eu sa-ti fac o invitatie la un restaurant?
– Daca asta doresti tu, de ce nu? Si tot la R.F.N?
– Tot, daca tu vrei. Daca n-or avea locuri, vom merge la “Ardealul”.
– Dar asta presupune ca si maine vom fi ocupati.
– Nu vreau sa-ti spun cat de putin suntem impreuna, dar la un restaurant nu-mi mai aduc aminte de cand n-am mai fost. Noroc cu banchetul francezilor, altfel uitam ca mai exista si restaurante pe lume! Si unele chiar selecte cum e si acest R.F.N. particular.
– De, asta cam asa este, completa Mara.
Sambata seara, cei doi proaspeti cunoscuti ai chelnerilor, s-au prezentat la acelasi local, la o masa festiva, cu lumanari, cu o atmosfera intima, ce mai, tot tacamul si cu tot tam-tam-ul obisnuit in asemenea cazuri. Todut si Mara erau in forma si in timpul consumarii aperitivelor, printr-un vals celebru, muzica i-a invitat la dans. Din acel moment am putea zice ca servirea mesei alterna cu reprizele de dans. Atmosfera era minunata si ei, de asemenea, se simteau foarte bine. Dupa ce au mai obosit ori poate doar muzica discreta sa fi creat monotonia, au inceput sa mai si intarzie la masa, sa mai discute intre ei, sa se mai sicaneze cu cate-o vorba. Primul provocator de discutii a fost Mara.
– Auzi, tu mi-ai spus ca in tineretea ta ai discutat cu mai multe fete, tot asa de tandru si bine intentionat erai cu fiecare? N-ai vrea sa-mi povestesti si mie despre vreo cunostinta de-a ta, din tinerete? Cam cum abordai tu pe atunci problemele acestea? De fapt, curiozitatea mea este: cum era modul tau de de-a face cunostinta. Si mai ales cum va desparte-ati? Sper ca intr-un mod civilizat, nu?
– Draga mea, te ascult cu placere si tot cu placere-ti voi da si raspunsurile dorite.
– Te ascult draga, crede-ma cu mult interes, intrucat intuitia mea de femeie ma avertizeaza ca-i ceva deosebit…
– Sa n-o luam chiar asa! Daca doresti sa-ti spun, iti spun, daca nu atunci nu-ti povestesc nimic, si o sa putem vorbi despre altceva, fara sa ne pierdem buna dispozitie, intrucat se stie ca de regula amintirile tineretii uneori pot jigni, pot distruge o buna dispozitie intre doi soti.
– Ai dreptate, dar nu stiu de ce acuma-mi doresc o asemenea poveste.
– Mara, in vocea ta simt ceva inflexiuni, care nu-mi plac, doar daca tii cu tot dinadinsul sa ne certam!…
– Nu fi prostut, probabil ca in cazul acesta auzul tau iti joaca feste… Am eu o asemenea predispozitie sa aud o astfel de destainuire din gura ta. De ce, ori pentru ce, iti voi spune mai tarziu… dar acum ti-as asculta destainuirile despre fostele tale cunostinte din tinerete. Poate, in acest moment, si tu te gandesti pe unde vor fi ele, ce mai fac, cum vor fi aratand ele acum?… Dar de ce s-o intindem? Te rog sa-mi spui o amintire cu una dintre ele!
– Bine, draga, zise Todut, si cu destula neincredere incepu sa povesteasca. Era pe vremea cand inca mai lucram in localitatea mea de bastina, de fapt, chiar in primele luni de munca. imi doream nespus de mult sa am o bicicleta. in acelasi timp exista in satul nostru o adevarata febra a mijloacelor de transport.

Toata lumea incerca sa-si regandeasca felul sau de deplasare, tinand cont de posibilitatile tehnice ale vremii, de posibilitatile lui financiare, pentru realizarea acestui deziderat. Aceasta febrila “miscare”, a pornit din doua cauze. Statul roman a terminat cu decimarea cailor pe teritoriul tarii, cu sfatul si obligatia rusilor, perioada cand iti puteai “cumpara” un cal pe o “jumatate” de rachiu alb, iar dupa ce iti terminai de carat materialele ce le aveai de dus, dadeai calul Ia hingheri sa fie omorat, intrucat, pamanturile fiind colectivizate si neavand pasune, nu-l puteai hrani… A doua cauza era schimbarea conditiilor de transport ale minerilor, s-a trecut de la masina carosata cu prelata, la autobuze, care erau vechi este adevarat, dar conditiile erau altele. Masinile carosate cu prelata erau gratuite, transportau minerii gratuit, autobuzele trebuiau platite, si cum abonamentul era ceva mai mare de 10% din salariu, multi s-au vazut destul de jumuliti cand duceau salariul acasa. Ei nu puteau sa faca ceva in plus sa le creasca salariul, dar de scazut le scadea lunar.
Cei mai in varsta, care mai aveau si ceva bani, si-au luat motorete, dar noi tinerii am “optat” pentru biciclete.
Era ca si un concurs al tineretii, plecarea la munca in plutoane compacte de tineri biciclisti, care, dupa o incalzire de doi-trei kilometri, incepeau o adevarata cursa care era foarte gustata de toti participantii.
Dupa schimb, spre casa, drumul era mai usor, coborand continuu.
Mi-am procurat si eu o bicicleta, la mana a doua, era foarte buna, cu cauciucurile mai aveam de furca, poate nu era rau de le-asi fi schimbat, erau cam putrede.
Cu toate ca era asa, m-a costat un salariu intreg pe-o luna, acea achizitie. Acum, cu ea sub mine, eram innebunit de dragul de-a pedala. Cu toate ca de regula se pedaleaza cu picioarele, uneori nu-i rau s-o faci si cu putin cap. Dar, in tinerete, nu multi isi pierd timpul cu analizele si nici eu n-am fost o exceptie.
Cu bicicleta neverificata, asa cum am cumparat-o, am plecat la un drum lung, la Bistrita. Fara scule, fara piese de rezerva si, mai ales, fara o bucata de paine, doar cu un prieten. Primii 20 de kilometrii au mers, apoi, vazand conditiile si perspectivele ce “ni se ofereau”, prietenul meu a refuzat sa mearga mai departe, mai ales ca de aici trebuia sa urcam Rotunda timp de vreo ora.
Cu greu l-am putut lamuri sa nu ma abandoneze si mult mai greu am ajuns la Bistrita. Acolo nervii nostri nu mai aveau termene de comparatie. Fiind duminica, nu era deschis nici un local. Si nu aveam nici-o posibilitate sa ne aprovizionam, sa putem cumpara ceva de-ale gurii. Foamea ne-a transformat aceasta plimbare de placere intr-un chin. Ne era asa de foame, ca nu mai puteam impinge bicicletele. Nici vorba sa ne putem intoarce acasa, fara sa imbucam ceva. imi vine o idee. Aveam un var. Era viticultor prin Dumitra. Nu aveam nici un fel de relatii, deci nu stiam unde sa-1 caut. Dar nefiind altceva, am imbratisat si aceasta ultima sansa. ii spun prietenului meu care numai ca nu ma manca de nervos, si continuu se lamenta ca s-a luat dupa mine, ca asa-i trebuie, si in final refuza alternativa.
– Nu sunt de acord! sa parcurg la intoarcere cu 14 kilometri in plus, mort de
foame?!
– Cum vrei tu, dar nu vad pe nimeni sa arunce cu paine dupa noi.
– Stii ce, nu-ti mai zic nimic. Decat mort de foame, mai bine 14 kilometri in plus si, uite asa, incepe “tararea” noastra spre Dumitra. Nu doresc sa-ti spun ce lungi au fost kilometrii aceia, cate ganduri nebunesti nu ne asaltau, dar toate se sfarsesc si ne vedem in Dumitra. Eu nu doream sa-i spun prietenului ca de fapt nu mi-am vazut varul de vreo cinci ani, si-i cunosteam adresa doar de pe ultima scrisoare ce mi-a trimis-o, cu vreo trei ani in urma, eu neavand nici macar certitudinea ca el mai lucreaza in aceasta localitate. Dar alta varianta nu aveam si daca ar fi stiut prietenul meu “in ce ape tulburi ma scald” ar fi fost capabil sa ma ia la palme. Speram, in ce-1 mai fericit caz, ca voi intreba o persoana care sa-mi spuna de fapt ca nu se mai afla in Dumitra, si in bunele obiceiuri romanesti, sperand ca ne-a omeni macar cu un mar.

– Stiu, iubito, cum sa nu stiu, dar am tinut sa-ti precizez lucrurile care la inceputul intrebarii te nelinisteau. Odata cu cresterea copiilor, cresc si problemele. Ceia ce vorbim noi, n-am facut-o ca reclama la copii nostri, la copii altora, erau constatari reale intalnite in viata.
Ca sa reiau la observatia ta, in copilarie, imediat dupa razboi, nu puteam spune ca muream de fericire, as putea spune ca pe langa atatea copilarii triste, obisnuite in acele timpuri, era si copilaria mea aliniata la celelalte.
Un tata bolnav, care nu putea lucra nimic, care, ne-a parasit neasteptand sa implinesc zece ani. Dupa ce tata a murit, au urmat “ofertele” facute de ceilalti copiii, de societatea din acea vreme, unui copil orfan, si atatea lucruri care apar in mod obisnuit la o
casa fara barbat, rara stapan.
Cu toate acestea eu sunt multumit de propria-mi copilarie. Am avut prilejul si libertatea de-a colinda muntii, dealurile dupa bunul meu plac. Asemenea libertate este de neimaginat pentru unul care n-a cunoscut-o. Nici-un fel de betie nu-ti putea da o asemenea stare, o asemenea comparatie, cu aceasta traire fascinanta.
Muntele te obliga sa-ti perfectionezi toate simturile si reflexele, iti da trairi, iti impune o anumita stare sufleteasca care-ti permite sa te detasezi de meschinariile vietii, sa fi un invingator, aceasta-i viata cu muntele si daca nu esti convinsa de “educatia muntelui” iti propun o tema, care iti va da o deosebita satisfactie: “Vietile marilor oameni ai tarii si ai pamantului, in relatia educationala cu muntele” Vei avea sigur surprize. O parte a educatiei mele a fost influentata de munte, acest lucru-i evident, dar cealalta parte a fost uimirea mea in relatiile cu taranii. Modestia acestor oameni care cunosc ce-1 putin 10-12 meserii pentru a te putea descurca in profesia de taran, laconismul in vorbire si adancimea gandirii, vis-a vis de bunavointa si cumsecadenia, intrajutorarea intre semeni, pentru mine a fost intotdeauna o reala si placuta surpriza, ei fiind intotdeauna de admirat. Aceste calitati, ale lor, ale taranilor, nu numai ca m-au impresionat, dar m-au influentat mult in devenirea mea de om. Continuand pe acest fagas al “dezvelirii” copilariei, mai pot completa ca mi-a placut mult sa invat, cu toate ca dintre toti copii cati eram in clasa noastra, n-as fi putut spune despre nici unul, ca invata slab. Pentru noi era clar ca, tot ceia ce ni se preda, trebuie stiut altfel care ar fi rostul predarii acelor lectii! Nu conta ca ai lipsit la o ora sau la alta, obligatia era sa cunosti toata materia. Am fost surprins cand fiica noastra mi-a spus ca “dau extemporal”. Noua nu ne-a spus nimeni niciodata acest lucru si am dat si noi extemporale. Probabil ca acest lucru devine incredibil astazi.
Din cate-mi aduc aminte, rolul extemporalelor era, gasirea de probleme neintelese de elevi, sau prea putin cunoscute si aprofundarea acelei parti a materiei.
O perioada foarte grea a copilariei mele a fost cand mama “a cazut la pat” de reumatism, bolind vreo cinci ani. Atunci impreuna cu fratii, a trebuit sa traim din cunostintele acumulate de “mintile” noastre. Nu doresc sa revin la aceasta perioada, nu doresc sa induiosez pe nimeni, dar eram atat de “gras” ca mi-se spunea “ac de gamalie”. Aveam cap si restul era o ata.
– N-am dorit sa te intristez… il intrerupse Mara.
– Nu m-ai intristat de loc, am depasit de mult acele momente, dar din toata povestea aceasta, cel mai infricosator lucru despre care poti povesti, a fost: cum de s-a putut, ca sase copii, o perioada asa de lunga sa nu aiba nici un fel de ajutor de la nimeni?! Scuza-ma draga, ca am ajuns aici si in loc sa te inveselesc te intristez. Regret ca m-a furat “valul copilariei” mele care, normal, putea fi si mai bun.
– Nu-ti fa probleme, in restaurant m-am simtit bine, iar acum acasa, ma simt si mai bine. Asta conteaza, nu?
– Da ai dreptate, ma bucur ca este asa, iar acum speri ca n-o sa te superi, dar eu o sa-ti urez noapte buna, se pare ca m-a cam doborat oboseala zilei.
– Acelasi lucru-ti urez si eu.
A doua zi, venind de la serviciu, Todut era asteptat de fiul sau.
– Buna, tata!
– Buna, mai derbedeule! Cum de am onoarea sa te mai prind si pe acasa? S-a stricat discoteca? Ti-ai spart mingea de fotbal? Ti-au fugit prietenii?!