S-a încetăţenit în “puiul acesta de sat”, un obicei princiar pentru acele timpuri, obicei nemaiauzit în altă parte şi care consta în acordarea celei mai frumoase fete din Băiuţ, titlul de:
FRUMUSEŢEA BĂIUŢULUI.
Acest titlu se acorda, în consens, de către întreaga suflarea satului şi se transmitea prin viu grai, din om în om, până, fata respectivă, avea recunoaştere deplină. Modul de “votare şi atribuire” a acestui titlu, cu totul original, făcea ca “aleasa” să fie exact cum se zice: Frumoasă ca alcătuire şi frumoasă moral. Această distincţie fără documente oficiale, dar cu rezonanţă majoră în memoria satului, era corespondentul: Cetăţeanului de onoare din alte părţi, şi era absolut obligatoriu pentru fetele care îndeplineau calităţile menţionate, aşa cum “certifică” şi St. O. iosif în poezia sa:
Atât de drăgălaşă, albă,
Frumoasă-parcă eşti o floare!
Şi-ades rămân pierdut pe gânduri
Când mi te-areţi surâzătoare;

Cu mâinile-amândouă parcă
Te-aşi binecuvânta, copilă;
Plecând genunchiul către Domnul,
Aşi vrea să-mplor cereasca-i milă,

Ca veşnic să te aibă-n pază
Şi să rămâi surâzătoare,
Atât de albă şi frumoasă
Şi drăgălaşă ca o floare!

Acest titlu meritoriu, această dovadă de preţuire, era “purtat” de FRUMUSEŢEA BĂIUŢULUI, până la căsătorie, când, dacă era cazul îl prelua altă fată. De când s-a practicat acest obicei, nu ştiu să se fi semnalat vreodată o candidată la acest fel de cinste şi preţuire şi să nu i se fi acordat.
Odată constatate condiţiile şi atribuit de întreaga obşte, nu de un juriu după o sindrofie ce se termină într-o “băută”, băiuţenii, cu senzaţia lucrului binefăcut, fiecare se simţea o linişte sufletească, agitaţia se termină şi FECIOARA îşi purta cinstea, admiraţia şi decenţa cu sfiiciune în faţa satului.
Aici în Băiuţ mai erau şi alte ciudăţenii pentru un “sat cât un pumn”, sat care firesc avea şi el problemele lui. Oamenii aceştia şi-au găsit timp şi disponibilitate pentru a aborda şi celelalte probleme care aveau importanţă pentru obştea lor. Şi-au propus şi chiar au reuşit să-şi schimbe denumirea satului. Cauzele care au adus la schimbarea denumirii localităţii, aveau rădăcini atât în dorinţa lor de-a fi alături de marii oameni ai acestor pământuri, dar şi dintr-un imbold al profesiilor şi a unui mare ataşament faţă de DOAMNA DOMNULUI IANCU DE HUNEDOARA, cândva, proprietara minelor băiuţene, dar şi o reprezentantă ce a onorat aceste meleaguri, DOAMNA fiind născută pe meleagurile sălăjene, o DOAMNĂ care pe vremuri şi-a arătat nu de puţine ori consideraţia faţă de băiuţenii, mai ales după ce a devenit REGINA UNGARIEI. Cum acest lucru se întâmpla în vremea imperiului Austro-ungar, localitatea devine: ERZSEBETBANIA-MINA ELISABETEI.
Dacă te-ai născut pe aceste meleaguri dumnezeieşti, dacă ţi-au dat numele reginei, dar şi al mamei Sfântului Ioan Botezătorul, dacă ţi-s-a acordat titlul de FRUMUSEŢEA BĂIUŢULUI, de bună seamă că nu te poţi plânge că soarta nu te-a răsfăţat.
Din câte se ştie, viata nu se desfăşoară după planurile noastre, după ceia ce noi ne dorim, sau după ale noastre năzuinţe. Viaţa-şi are cursul ei imperturbabil şi impersonal.
Într-o perioadă de timp, imediat după MAREA BĂTAIE (primul război mondial) odată cu “punerea păcii”, după aceea mare răsuflare de uşurătate care ţi –o dă numai acele momente ce reuşesc să-ţi şteargă frica ce ţi-a băgat-o în suflet războiul, în proaspăta ŢARĂ cu denumirea de MARE, gândurile despre rosturile LUMII, despre treburile ei, au început să se şteargă din amintirea băiuţenilor, ei revenind la ceea ce acum era necesar şi urgent să facă, treburile lor, treburile satului lor, a familiilor lor. Posibil că spaimele date de cruzimile şi atrocităţile războiului de foarte puţin timp, încheiat să fii semănat neîncredere aici în Băiuţ, întrucât pentru ei, pentru băiuteni s-a soldat cu o groaznica masacrare a: ortacilor, prietenilor, a familiilor, masacru petrecut pe 5 decembrie în Târgu Lăpuş, unde o armată în retragerea ei răzbunătoare a măcelărit civili şi copii, după ce războiul se încheiase deja. După ce lumea dorea să uite războiul. Neputinţa de a interveni în oprirea acestei orori, a dat posibilitatea unor nemernici răzbunători ai unor trupe hortiste învinse, să măcelărească pe cine au dorit pentru a „semăna” groaza în populaţia civilă. După ce şi-a plâns şi îngropat pe cei dragi, aşa cum se cuvine, au trecut la refacerea satului şi-a sufletelor.