Locul epigramei în literatura română
relevat în interviurile oamenilor de ştiinţă şi cultură literară din România obţinute de preşedintele U.E.R. domnul George Corbu
Nu de puţine ori am auzit persoane care-şi declinau competenţa faţă de statutul epigramei
cu o nedisimulată neîncredere, optând prin oscilaţiile lor impunerea unui rol isignifiant al acestei
creaţii literare, considerând-o cenuşăreasa literaturii, incertă de-a fi afiliată la unul sau altul dintre
genurile literare, improprie de-a susţine singură un gen literar aparte, deci neimportantă şi
nesugestivă ca realizare literară, deoarece nu se impune, iar timpul risipit pe asemenea formă de creaţie este considerat o pură pierdere de vreme. Asemenea “judecăţi” de fapt nu ar fi trebuit să ne facă nouă griji pentru soarta epigramei, dar se observă, că de fapt este o preocupare personală acută, un orgoliu nedisimulat în dosul unei pseudoprobleme literare şi care are o adresibilitate certă, anume: “cum o să-i evalueze posteritatea pe ei ca ”producători” de epigrame”. Uitau oamenii că dacă s-au decis să facă ceva, este foate bine să facă, ori ceea ce fac să mai şi reuşească şi de are posibilităţi să se împună. Când va fi cazul, vor veni alţii care-şi vor “sparge capul”cu creaţiile lor dacă au obţinut o oarecare valoare. Persoanele respective or fi uitat că Acta est fabula! Şi că scopul lor este de-a produce ceva bun, dacă se poate deosebit, că vorba aia “are cine se ocupa de bani bisericii”. Cu alte cuvinte specialiştii vor fi aceia care vor accepta, clasifica şi stabili rolul micuţei epigrame.
Este evident că nu pe ori cine, care a reuşit să scrie o epigramă, critica este obligată să-l abordeze pentru încorsetarea în critica literară. Dacă cumva, scriind o epigramă unii se aşteaptă la o răsplată în ISTORIA LITERATURII ROMÂNE, ar trebui ca aceştia să întrebe pe toţi părinţii care au avut şi crescut copii, ce răsplată au avut ei din acest “gheşeft”, care este incomparabil mai mare ca şi micuţa epigramă. Dicţionarul enciclopedic (ediţia1996) defineşte epigrama “specie a poeziei lirice, cu caracter satiric, de proporţii reduse, care se sfârşeşte printr-o poantă ironică, muşcătoare la adresa unui personaj, fapt etc” Şi pentru a linişti total valurile stârnite de această frământare nejustificată a unor epigramişti, este cazul să dăm cuvântul profesioniştilor în materie, oameni cu o competenţă deosebită care dealungul anilor, cu pertinenţă şi stăruinţă au dat răspunsurile atât de aşteptate de cei mai sus pomeniţi, în interviurile obţinute de domnul George Corbu, Preşedintele Uniunii Epigramiştilor din România.
În aceste interviuri domnul Valeriu Râpeanu, om de cultură, critic şi istoric literar, afirmă
că:“epigrama este un gen literar autonom, care urmează anumite reguli ce-i sunt caracteristice şi
au individualizat-o”.
Romulus Vulpescu traducând cuvântul epigramă din elină, ne alegem cu inscripţie care a
fost modalitatea de apariţie a acestei forme literare, epigrama, ca epitafuri sau diferite anunţuri.
Domnul Vulpescu şi-l ia martor pe Boileau de la care ne dă formula”Adesea epigrama în libera-i
scurtime, E un cuvânt de spirit ornat cu două rime”.
Domnul Geo Olteanu, care posedă rezultatele unor anchete pe marginea subiectului EPIGRAMA, citează pe Virgil Săvescu în’38, pe MirceaTrifu în‘82-83, pe George Corbu şi Valerian Lică, studii din care emană următoarea definiţie:”Epigrama este o creaţie literară în versuri de mici dimensiuni (o strofă), care reflectă la modul satiric, aforistic sau umoristic unele stări de lucruri, fapte, trăsături şi comportamente omeneşti, încheindu-se cu o concluzie ironică, şocantă, numită “poantă”. Astfel descrisă epigrama face parte dintr-un gen literar aparte, cu un specific al său propriu, diferit de cel al poeziei, numit “gen epigramatic”.
Academicianul Gabriel Ştrempel ne spune următoarele”Dacă epigrama este specie sau gen literar o stabilesc specialiştii în domeniu”.Academicianul Alexandru Surdu ne precizează:”Ca gen literar, epigrama ar avea mai multe specii : Evocatoare, satirică, umoristică etc.Căci dacă n-ar avea mai multe specii, nu ar fii gen”
De la domnul academician Gabriel Ţepelea primim o definiţie care este în tonul celei ce reese din anchetele revistei EPIGRAMA. Extragem:”Specie a poeziei lirice, de proporţii reduse, care satirizează elementele negative ale unui caracter omenesc, ale unei situaţii ori ale unei instituţii şi se termină într-o poantă ironică”.Domnia sa precizează că este preluată din DEX cu mici modificări.
Domnul Mircea Ionescu-Quintus o numeşte:”Importantă specie literară satirico-ironică”
Petru Poantă conchide”Epigrama ar putea fi definită ca o specie a liricii, respectiv o poezie
concentrată cu un final neaşteptat, igenios, spiritual şi având efect râsul”
După ce am primit şi cunoaştem aceste precizări şi definiţii, apărute în revista EPIGRAMA din interviurile luate de domnul George Corbu unor oameni de litere, sper ca şi acei mai puţin dumiriţi de până astăzi asupra fenomenului “epigrama”, să poată compune mult şi bine de azi înainte fără a avea alte controverse.
