— Ionele! Un soldat nu-si poate parasi unitatea! Mi-am dat seama ca el nu ma mai auzea: era departe, poate o fi si ajuns la Balan. Vazand ca nu am ce lamuri cu el, 1-am rugat pe un camarad sa aiba grija de el, iar daca este cazul sa-1 retina cu forta pana ma intorc eu.
Am plecat la comandant, la raport. In soldatul asta aveam incredere: era din Ocna Sugatag si era aproape cat Gutinul. Era casatorit. Avea doi copii. Era o fire blajina. Nu agrea insa orice fel de glume si vai de acela care ar fi incaput intre labutele lui.
Odata, un soldat caruia ii cam placea sa faca glume pe seama tuturor s-a trezit vorbind cam nelalocul lui:
— A dracului de frig — zice soldatul. Mi-ar placea sa ma incalzeasca o juna acum. Dar apropo, Silviule? — i se adresa maramureseanului din Ocna — tu ce zici? Pe cine o fi incalzind nevasta-ta la ora asta?
Cand a auzit ca Silviu se ridica din pat, soldatul mistocar a sters-o. Stia el ce stia. Doua nopti a dormit prin alte dormitoare si se ferea sa aiba mai putin de cinci metri intre el si Silviu. De atunci si-a schimbat obiceiurile. Pe cand credeam ca s-au linistit de-acum lucrurile, intr-o zi il vad pe Silviu ca-1 aduce pe sus in dormitor pe acel soldat, caruia i s-a adresat scurt:
— Mai putoi! Te iert, dar daca se mai intampla o singura data sa jignesti pe cineva, atunci sa scrii acasa sa-ti trimita o jumatate metru cub de scandura de brad pentru coparseu. Cred ca pricepi? Si-1 lasa jos fara alta vorba.
Am plecat la comandant si i-am raportat situatia creata cu caporalul Ionel, care era capabil de orice:
— V-as ruga sa aveti amabilitatea sa-i dati o invoire sau o scurta permisie ca sa-si vada rodul dragostei.
— Nu-i chiar asa de simplu, sergent! mi-a raspuns comandantul. Dar merita sa incercam. Bine, poti sa pleci.
— Va multumesc! Sa traiti!
Ionel s-a intors in unitate. Cand 1-am vazut cum arata mi-a parut rau ca i-am raportat comandantului si 1-am rugat sa-i dea o permisie. Ionel era acum mai bolnav decat atunci cand plecase. Nu se mai putea vorbi cu el. Nu reactiona in nici un fel la glumele camarazilor. I se facuse lehamite de toate. Ce mai, era bolnav. La vreo doua saptamani dupa intoarcerea sa in unitate sosi un circ in oras, iar noi am primit invoiri mai lungi cu vreo doua ore decat cele obisnuite. L-am luat si pe Ionel. Lui insa nu-i ardea de circ si, plimbandu-ne in sus si-n jos, am intrat in bufetul ,,Jiul”. Coboram scarile si cautam o masa libera.
— Tu ce iei? — l-am intrebat pe Ionel.
— ,,Spuma de drojdie”, raspunse el ca de pe alta lume.
— Da de cand te-ai dat pe tarii? il chestionai eu.
— De azi. Imi fac de cap. M-am jurat ca in viata mea nu o sa mai cred la vreo femeie! Spuse aceste cuvinte cu atata amaraciune si dezgust incat ma simtii dator sa-1 domolesc.
— N-o lua si tu asa, ca tot tu vei fi obligat sa revii asupra acestei concluzii. Nu uita, lumea asta nu consta dintr-o fata.
— Pentru mine da.
Nu l-am mai contrazis, pentru a nu-1 servi cu formule si fraze stereotipe si l-am lasat sa fiarba in suc propriu. Mai bine zis, in ,”Spuma de drojdie” — o bautura abia aparuta si foarte cautata de consumatori. Intr-un tarziu, fara nici o introducere, Ionel s-a pus pe confesiuni:
— Eu am iubit doua fete pana acum. Mai bine nu le-as fi iubit.
Acum doi ani, cu toate ca locuiam dintotdeauna pe aceiasi strada, am vazut-o parca pentru prima data. Era maruntica, bruneta cu ochi jucausi, luminosi, foarte neastamparati. Era exact cum mi-as fi dorit-o. Avea toate calitatile (pe care eu le apreciam atunci). Am facut cunostinta. Ne-am plimbat. Discutam de toate. Ce mai, ne-am indragostit. Doua saptamani nici nu stiu cum au trecut. Ne topeam cand ne apropiam unul de altul. Pluteam. Iubeam pentru intaia oara. Aceasta iubire nu tinde sa devina fizica sau sa se materializeze. Iubesti ansamblul si nu particica. Asa se face ca baietii sant. tandri,miscarile lor nu sant insotite de nici o vulgaritate. Nu-s tentati sa-si ,,probeze” iubita, fiindca o idolatrizeaza. Asa eram si eu.

— S. . .e.. .r. . .v… .u . . .s . . .s . . s . . . ii raspunse Tuni incurcata.
Tanarul da sa se aseze, dar Tuni il roaga frumos sa mearga acasa. El se repezi s-o imbratiseze, ea insa se ferea, nestiind cum sa-1 faca sa inteleaga ca nu sant singuri. Dupa mai bine de o jumatate de ora de imbratisari si respingeri, tanarul cu greu a acceptat sa mearga acasa, ,,numai asta-seara”.
Se facuse ora 11. La patru dimineata aveam tren de intoarcere. M-am asezat. M-a servit cu mancare si in timpul acesta a inceput sa-mi povesteasca cat de singura s-a simtit dupa plecarea mea pana in ziua cand 1-a intalnit pe el. De fapt, nu 1-a intalnit. Isi luase concediu, iar sefa i-a trimis de la birou cu acest tanar un obiect pe care ea il uitase acolo. A venit tot asa intr-o seara. Stii ca mamei nu-i place sa aduc baieti in casa, iar daca i se pare ceva suspect imediat vine la mine — i se spovedise ea. Asa s-a intamplat si atunci. Si tot asa 1-am ascuns si pe el in dulap. Nestiind exact cand a adormit mama, am mai stat o ora pe intuneric. El m-a cuprins. .. Nu mai putea fi vorba de refuzuri! Asa ca in propria mea casa am fost a lui. Poate ca si acum pentru asta a venit. Ne-am logodit deja. Am depus actele la Sfat. Ne casatorim peste o luna. E mai bine ca ai venit. In scrisoare era mai greu de explicat. Asa poate ma vei intelege si ma vei ierta. Apoi ne-am culcat. Mi-a platit si mie dragostea. Cand ma iubea pe mine se culca cu el. Acum il iubeste pe el si sa culcat cu mine. Se pare ca dulapul e de vina. Cel din dulap e favoritul, el primeste recompensa. La trei noaptea am plecat spre gara. Acum sant aici. Usa ei s-a inchis in urma mea………
— Bravo, profesore! Nu mi-am imaginat ca voi nimeri intre asemenea povestitori care, sa fiu sincer, nu-mi explic de ce nu s-au apucat inca de scris, a izbucnit Ghita, profesorul de sport si componentul celei de-a cincea familii.
— Nu numai ca ati povestit magistral, dar ne-ati facut sa ne gandim la propriile noastre vieti, la familiile noastre, la aproapele nostru. Aceasta remarca o facea Ileana, sotia lui Ghita, si nu fara temei. Intr-adevar, in ele este oglindita viata asa cum trece ea peste fiecare.
— Asa cum zici — observa Vasile — apoi adauga: povestile noastre nu trebuie sa fie monopolul barbatilor. Eu as invita pentru maine seara o doamna sa ne delecteze cu farmecul ei de povestitor.
— Poate chiar asa n-o fi — interveni Zina —, dar sant sigura ca si femeile de aici stiu cateva povesti de dragoste, fiindca vad ca pe acest fel de intamplari ne-am profilat programul cultural.
— Atunci — zise Ileana — m-am abonat eu pentru maine seara. Cu toate ca eu sant cea mai tanara, sper sa nu va dezamagesc, stiind cat de bine s-au achitat de aceasta sarcina cei doi colegi. Dupa stabilirea serviciilor pentru a doua zi s-au retras cu totii in cabana la culcare.
A doua zi, locatarii cabanei erau si mai curiosi sa afle ce le va povesti Ileana. Ciudat, dar cu totii au intrat in joc. Peste zi alergau dupa treburi, se plimbau, dar, ca actorii inainte de premiera, se si pregateau sa fie la inaltimea celor de dinaintea lor, ce si-au jucat rolul si si-au incheiat povestea atat de frumos.
Dupa ce au servit masa de seara, care, dupa cum ati observat, era de fapt singura masa calda, si aceasta servita la pensiune, Ileana isi prelua rolul:
— Eu fiind mai tanara, m-am gandit ca nu ar fi politicos sa va acaparez fara intrerupere 1-2 ore. Asa ca m-am gandit ca nu ar fi rau sa va prezint trei povesti mai scurte, astfel incat sa mai rasuflati intre timp. Cred ca nu gresesc.
– Nu e rau — zise Grosan. Sa auzim!
Ileana se puse pe povestit:
— Sotul meu are un prieten, un maistru. Eu nu l-am cunoscut decat deunazi, la o nunta, cand, intre doua dansuri, mi-a facut urmatoarea destainuire. Sper ca Ghita sa nu fie gelos pe prietenul lui. Acum o sa va redau intamplarea:
— Meseria-i foarte dificila cand intre cei pe care ii inveti meserie se afla si tinere fete, iar unele din ele si foarte frumoase. Poate nu stii, dar eu imi iubesc sotia si familia cu un egoism neegalat poate de nimeni. Prin ea simt ca reprezint si eu ceva. Prin intreaga mea conduita am reusit sa o conving pe sotia mea ca mie mi-e suficienta o singura femeie in viata si asta este ea. Am cautat ca niciodata sa nu aiba motiv de gelozie din cauza mea. Nu spun asta ca sa-ti inchipui ca eu as fi asaltat de admiratoare si ca la nevasta-mea nu s-ar uita nimeni.

Ceilalti si-au aprins tigarile, au mai pus un lemn pe foc si din nou au asteptat.
— Ileano! — zise Vasile. Cred ca nu ai uitat ca trei povesti ne-ai promis.
— Nu, nu am uitat. Ma gandeam insa ca parca povestile spuse de Tudor si profesorul de matematica au fost mai rascolitoare si as vrea si eu sa fiu la inaltimea lor, cu toate ca nu cred sa-i mai egaleze nimeni. Asa ca va reproduc povestea unui coleg de serviciu:
— Maine am sedinta la Centrala. O sa dorm cu o ora mai mult. Ma voi lafai in pat. M-am hotarat sa intarzii mai mult la un video in seara asta. Ce mai, maine voi avea un program mai lejer, un program relaxant. E bine sa-ti poti permite asa ceva din cand in cand. Sa nu-ti fie cronometrat fiecare minut. La gandul acesta m-am culcat vesel. Eram bine dispus. Baiatul cel mare mergea la serviciu mai devreme, dar de obicei nu-1 simt cand iese. Sotia pleaca la birou deodata cu mine.
In dimineata aceea simt cum ma gadila ceva pe la nas. Dau cu mana sa alung musca ori tantarul si ma lovesc de ceva nedeslusit. Sar speriat din pat si vad pe baiatul cel mare cu bicicleta trecand pe langa pat.
— Ce faci?
— Am scapat autobuzul. Scuzati-ma! Am vrut sa deschid usa si s-a dezechilibrat bicicleta.
— Nu-i nimic. Si asa trebuie sa ma scol.
— La revedere!
— La revedere!
Ma dau jos din pat. Fiind ultimul, trebuie sa fac si patul, il voi face mai tarziu. Ma duc sa pun de un ceai. Umplu vasul cu apa. Aprind gazul. Toate le faceam cu ochii intredeschisi, din obisnuinta. Ridic mana sa iau cutia cu ceai. O aplec ca sa scot florile de ceai. In acel moment plonjeaza ceva in vasul cu apa. Casc ochii speriat. Erau pantofii baiatului. I-a pus „sus” sa se usuce. „Sus”, pe cutia de ceai? Iau pantofii, ii sterg, ii ung cu crema, ii lustruiesc. Un miros ciudat imi strapunge narile. Vasul in care am vrut sa fac un ceai nu mai avea apa. Se ardea. Pun mana pe el, dar ma ard, il scap pe picior. Ma trantesc icnind pe scaun, cu coatele pe masa, cand simt ceva umed la coate. Era restul de paine unsa pe care nu a mai mancat-o baiatul inainte de a pleca. Dau jos pijamaua. Strang masa, adun farfuriile, le spal. Curat si bucataria. Ma simt bine. Iau pijamaua s-o arunc in pat. Imi aduc aminte ca-i unsa. O sterg. Fara rezultat. Pun putin dero pe pata si o frec. O sapunesc, o clatesc. E imposibil sa se mai vada: o storc si o pun la uscat. Cineva suna la usa:
— Sant de la I.R.E. Platiti curentul?
— Da. Un moment. De fapt ce suma e?
— 2.600.
Ma duc sa iau banii si gasesc o scrisoare. De la cine o fi? Nu am mai vazut-o. E de la prietena fiului. S-o citesc? Nu se face!
— Domnu! Veniti?
— Da da. Ma duc sa platesc.
— Nu stiti unde-i vecinul de alaturi?
— Nu stiu! De ce?
— Pai, are de platit numai 600 de lei. Vreti sa-i achitati dumneavoastra?
— Da. . . Desigur .. . Platesc. Ii pun banii in palma, imi da chitanta.
— Salut!
— Salut! Ma duc sa ma imbrac. Imi trag pantalonii, cand deodata iar suna cineva la usa. Deschid.
— Sant de la asociatie. Zugravim casa scarilor si fiecare trebuie sa contribuie cu noua sute.
— Noua sute? E chiar asa de scump varul?
— Nu, dar vrem sa facem cu model, cu glet, de, manopera multa. Ma duc sa-i aduc si astuia banii. Noua sute. Ii dau.
— Semnati aici. Si-mi arata cu un deget plin de toate vopselele o rubrica unde trebuie sa-mi trec eu numele. Reusesc. Pleaca. Continui cu imbracatul. Cand sa-mi iau pantofii constat ca-s murdari. Atunci imi aduc aminte ca de fapt eu curatasem cu atata sarg pantofii fiului meu.
Ma apuc si de ai mei. Suna iar cineva. Deschid. E fiul mijlociu. Vine de la scoala.
— Tati! Da-mi cinci mii!