Nu-mi aduc aminte cati ani a bolit mama pe pat. E destul ca medicul nu avea voie sa vina sa o vada. Se spune ca atunci cand ti se inchide in nas o usa, ti se deschide undeva un geam. Foarte tarziu s-a deschis geamul asta pentru noi. Un fost colonel, medic militar, care din greseala altora, nu mai avea voie sa profeseze, venea noaptea la mama sa o vada. Uneori durerile ei erau atat de mari incat mergeam inca o data in aceeasi noapte dupa el. Si numai noaptea. Statea sub cimitir. Intrucat fostul medic militar era urmarit pas cu pas, nu prea avea acces nici la medicamente. Isi chinuia si el meseria, valorificandu-si cunostintele si preparand calmante din diferite ierburi. Totusi a reusit sa faca ceea ce altii au abandonat: sa redea un om familiei.
Dupa ce s-a putut da jos din pat, mama a umblat in tot satul, a strans semnaturi si a trimis o scrisoare presedintelui Prezidiului Marii Adunari Nationale I.G. Maurer, cerand reabilitarea medicului colonel. In urma unei anchete acesta a fost repus in drepturi si i s-a oferit conducerea spitalului din localitate. Faptul acesta constituia o mare izbanda in fata celor odiosi. Directorul scolii din localitate a angajat-o pe mama ca femeie de serviciu. Era umilitor, dar asta insemna o paine. Dupa ani de zile, pe cand directorul nu se mai afla in localitate, mama isi aduna adeverintele pentru anii de munca in vederea primirii unei pensii, dar a constatat ca in acea perioada nu figura pe nici un stat de plata. De unde-i dadea salariul directorul scolii nu am aflat nici pana azi.
Deci aveam o paine, iar cu marmelada, care nu ni s-a dezlipit niciodata de dinti, fiind unicul nostru dejun zi de zi, am mai dus-o o vreme.
Cum mamei ii era interzis sa-si bage mana in apa rece, spalarea dusumelelor claselor din scoala o faceam noi, copiii, in ,,admiratia” colegilor. Pe masura ce timpul trecea, erau tot mai multi cei carora le era rusine de modul in care s-au comportat fata de noi, fata de mama in mod special. Dar numai atat. De facut nu facea nimeni nimic pentru a repara o mare nedreptate. Regretau sincer, vedeti, ei erau sinceri, spuneau ca nu au inteles, nu si-au dat seama. Mama le multumea, iar viata isi continua cursul.
Cei ce au facut razboiul povesteau cat de grele fusesera confruntarile cu inamicul. Dar daca s-a terminat razboiul de ce simti nevoia ca si cu cei care nu-ti sant inamici sa te razboiesti si sa-ti condamni semenii la moarte? Cum poate cineva sau o societate sa-si condamne oamenii la moarte in timp de pace? La moarte prin inanitie. O fi fost si razboiul greu, dar si pacea era foarte grea pentru noi.
Vremea trecea. Ca sa putem merge la scoala, uneori trei din casa, alteori patru — eram atat de numerosi incat puteam constitui o organizatie de pioneri in familie, mama se straduia cum putea sa cresc vara un purcel, pe care in toamna il vindea ca sa ne poata cumpara carti, caiete si traditionalul trening si pantofi de tenis. A cumpara o carte de citit sau un atlas ar fi fost un mare lux, pe care noi nu ni 1-am permis niciodata. Pe atunci aveam o profesoara la limba rusa —limba rusa era obligatorie — profesoara care era basarabeanca, o femeie foarte uracioasa in relatiile cu elevii. Ei bine, ea, in putinele ei momente de bunavointa, vazand ca imi plac cartile si mai ales ca-mi lipsesc, m-a dus acasa la ea si mi-a daruit o carte de limba rusa. Tot ea m-a abonat la un fel de almanah al copiilor editat in U.R.S.S. Era aceeasi femeie care i-a spart capul fratelui meu mai mare cu penarul. Nu a stat decat doi ani la scoala noastra, intrucat sotul ei, ,,popa Tapu”, s-a batut in biserica cu celalalt preot cu care oficia, lovindu-se reciproc cu crucea si cadelnita de ieseau oamenii din biserica facandu-si semnul crucii si afurisindu-i.
Penita ce o infigeam in toc ca sa scriem cu cerneala costa doar 5 bani. Cu toate acestea nu de putine ori apelam la pana de gasca pentru a ne putea scrie temele cu cerneala. Daca mai punem la socoteala si faptul ca acasa aveam doar o singura masa la care ne faceam temele patru copii deodata, va puteti imagina cam cum erau facute acestea. Nu mai vorbim de amanuntul ca tocmai atunci cei mici — nescolarii cereau si ei tocul sau creionul.
,,Mai invarte, Doamne, roata inc-o data” — zice cantecul. Ea se va invarti, fii sigur, chiar daca nu in folosul tau, ea se va invarti. Nepotul preferat al mamei caruia ea ii ceruse o audienta, a iesit pe o alta usa cand ea a intrat in camera. Primise mai apoi o functie mai ,,apropiata de capacitatea” lui. Intr-o zi vine la noi sora mai mare a mamei si o cheama sa mearga pana la ea. Mama s-a dus.

Matusa-mea a inceput sa se vaiete:
— Nu stiu cum sa-ti spun, ca de mult ma tot framant si nu stiu ce sa fac, dar pana la urma m-am hotarat sa-ti spun.
.— Care ii necazul?
__. Mi-a scris barbatul tau. Mi-a scris doua scrisori. Cand am primit-o pe prima, am crezut ca isi continua bataia de joc sub o noua forma. Dar acum cand am primit-o pe a doua mi-am dat seama ca cu el se intampla ceva, iar daca nu ti-oi spune il voi avea pe suflet.
— Dar despre ce-i vorba? se interesa mama.
— Cred ca-i mai bine sa o citesti chiar tu. Poftim, asta-i prima scrisoare, iar asta-i cea de ieri.
Mama a facut ochi mari. Cunostea foarte bine slovele acestea frumos caligrafiate. Ar fi vrut s-o citeasca dintr-o singura privire. In acelasi timp, din ochii sai, din care au curs atatea lacrimi incat am crezut ca a secat izvorul lor, au aparut din nou doua cristale. Ea citea, lacrimile se prelingeau continuu, iar sufletul i se linistea. Aveai impresia ca se afla si el de fata si ca se sfatuiesc ca sot si sotie. Apoi, spre sfarsitul lecturii fata i-a devenit grava, intiparindu-se pe ea semnele unui regret tarziu, neputincios.
— Lele, sa stii ca nu mai are mult de trait, constata mama dureros.
— De asta mi-am dat si eu seama si numai de aceea mi-am permis sa te tulbur, altfel sa stii ca nu ti le-as fi dat sa le citesti.
— ‘Mneata ce ma sfatuiesti sa fac? intreba mama ingandurata.
— Domnul sa te indrume. Eu nu pot sa-ti spun nimic si orice ti-as spune tot rau ar fi. Dupa cate ti-a facut el, mai poti sa crezi ca se caieste sincer? Si apoi santeti divortati. E foarte adevarat ca tribunalul pe tine te-a gasit vinovata si bineinteles ca tie ti-au dat copiii sa-i cresti, ,,in numele poporului”.
— Lele. nu de asta te-am intrebat, de scrisori, de barbatul meu.
— Cum te-a indruma Domnul asa sa faci.
— Bine, lele. Multumesc de scrisori. Ziua buna!
— La buna vedere!
Scrisorile exprimau un amar regret al tatalui meu. Plecand de la noi si simtindu-se in putere, s-a apucat sa probeze diferite femei. Statea la sora-sa. Numai ca acolo el era cel care trebuia sa aduca mincare in casa si nu invers, cum era obisnuit cand statea cu noi, drept care a trebuit sa se apuce de lucru. Ultima operatie ce i s-a facut a dus la scoaterea a 2/3 din plamani. Nemaiavand cine sa se bata pentru sanatatea lui, pentru medicamentele lui, boala a pus rapid stapanire pe el incat a ajuns sa nu mai fie capabil de nimic. Cand lucrurile au ajuns aici, iubita lui sora i-a spus ca ar fi cazul sa-si gaseasca alta locuinta. Ea nu mai avea bani de aruncat pentru el. Cam asta era continutul celor doua scrisori. In incheiere el spunea: ,,Stiind ca nu mai am multe zile de trait, va rog sa-i spuneti nevestei mele (scrisoarea era adresata matusii) ca o rog din suflet sa ma ierte de tot raul ce am fost capabil sa i-1 fac. Cu toate ca santem divortati, daca ar vrea ea, as fi fericit sa ma ia inapoi”.
Mama, care 1-a iubit si-1 iubea, cand a citit scrisoarea a strigat din adancul fiintei ,,il iert”. Se pregatea sa mearga sa-1 ia de la sora-sa. Dar n-a fost sa fie asa. Peste cateva zile am primit o telegrama: ,,Cozma-i mort, veniti urgent la inmormantare! Florica”.
— Asta a fost trista poveste de dragoste a parintilor mei, a conchis Tudor. S-a lasat apoi o tacere adanca.. Povestea rascolise amintiri dureroase. Harul de povestitor al lui Tudor ii cucerise.
— Multumim! a zis intr-un tarziu Vasile si s-au dus cu totii la culcare.
Inainte de a adormi nu a comentat nimeni povestea spusa de Tudor. Era o experienta amara si deosebit de trista. Dar toti au ramas adanc impresionati de modul deosebit de serios de a pune problema al lui Tudor. La inceput aproape toti au crezut ca in cele doua ore de povestit vor asculta niste anecdote mai noi sau mai rasuflate si cand colo in aproape o ora si jumatate el ne-a prezentat un adevarat roman.
— Marturisesc — zise Grosan, ca-1 banuiam ca citeste de undeva. Fantastic dar de-a povesti. Si ce poveste, un roman complex. Intr-adevar, numai asa poti cunoaste oamenii: stand sau lucrand impreuna, ascultandu-le pasul si gandurile.

Era intr-o luni pe la pranz. Militarii servisera deja masa si, asa cum era programul, cu totii au navalit buluc la scrisori. Teancul de plicuri era mare, promitator pentru fiecare. Speranta aveau cu totii. Si au si primit multi vesti de acasa, numai caporalul Ionel nu. Am plecat spre dormitor ca sa beneficiem de ,,timpul aflat la dispozitia militarului” si sa citim scrisorile primite. Cum am deschis usa, Ionel a sarit la mine si m-a prins de gat:
— Ce stii tu? — ma chestiona el.
— – ?!
— Spune odata ori iti crap capul! Vazand ca se intrece cu gluma, i-am aplicat un genunchi sub centura, eliberandu-ma din stransoare.
— Mai baiatule, daca ai innebunit du-te sa te tratezi! Credeam ca imi esti prieten, iar tu ma strangi de gat. Incepi sa ma dezamagesti. Credeam ca se poate conta pe prietenia noastra.
— Faci pe moralistul cu mine?! De ce nu am scrisori de la Tuni? E luni astazi, nu?
Atunci am inceput sa rad si pentru o fractiune de secunda am inchis ochii, pentru ca la redeschiderea lor sa observ ca pe langa capul meu a trecut un scaun cu schelet metalic ale carui picioare au lasat urme pe soba de teracota din spate. Nu mi-am imaginat ca o sa ajung la asta. M-am repezit spre Ionel si i-am aplicat o pereche de palme. El nu a schitat nici un gest. Plangea, iar printre lacrimi mi-a soptit:
— Animalule!
Eram total debusolat de purtarile contradictorii ale prietenului si camaradului meu, care-si schimba starile sufletesti de la o secunda la alta. Am inceput sa urlu la el:
— Ce dracu ai, mai Ioneleee?!
— Tu ma intrebi?
— Pai cine?
— Sa-mi spui, zice el si mai inversunat, de ce e luni si eu nu am primit scrisoarea de la Tuni?
— Mai Ionele, de unde Dumnezeu sa stiu? De unde sa stiu ce predispozitie are Tuni incat nu ti-a scris?
— Acum ma iei cu predispozitiile? Hei? Dar ai uitat ca nu au trecut nici doua saptamani de cand tu mi-ai declarat ca intr-o buna zi nu voi mai primi scrisori de la Tuni?
— A … Asta nu am uitat, dar eu ti-am spus asta din cu totul alte motive decat crezi tu.
— Si din ce motive, domnu’ sergent? Explicati-va, va rog!
— Ionel, eu cred ca si dragostea poate fi reprezentata printr-o curba sinusoidala, cu cresteri si descresteri. In cele treisprezece luni de armata, saptamana de saptamana, in fiecare luni tie ti-a sosit o scrisoare. Ei bine, ritmicitatea aceasta m-a pus pe ganduri si am ajuns la concluzia ca ori e ceva de ascuns in dragostea asta, ori nu e ceea ce ai crezut tu. Adica dragoste. Daca macar o singura data, una dintre scrisori ti-ar fi venit intr-o sambata sau intr-o marti, ori, ma rog, in orice alta zi, sau daca ar fi sosit doua scrisori din intamplare pe saptamana, atunci as fi fost sigur ca te iubeste. Atata contabilitate in dragoste mie mi se pare fatarnicie. Cand vrei ca baiatul sa fie linistit in privinta dragostei, atunci faci ce a facut Tuni cu tine. Saptamanal ii trimiti o scrisoare de dragoste. Totdeauna luni. Ca sa-ti adoarma constiinta. Unde lucreaza mintea atat de riguros, inima nu prea se mai poate exprima. Sper ca macar acum sa ma intelegi sau sa-ti intelegi dragostea.
— Si vrei sa ma faci sa cred ca tu esti strain de cele intamplate? Ca tu nu ai habar de asta?
— Ce sa stiu? Sau nu mai judeci normal? Nu santem impreuna de 13 luni? La masa, la program, la somn. Dar unde nu santem impreuna? De unde as avea eu mai multe stiri? Nu amandoi ne folosim de aceleasi surse? Si apoi tu stii bine ca eu nici nu stiu unde se afla Balanul, orasul care ti-a daruit gagica asta.
In acest timp, Ionel se schimba mereu la fata, ochii ii deveneau cetosi, privirea-i aluneca in abis.
— Daca zici ca tu nu stii nimic, eu ma duc sa vad ce-i acolo. Dupa cum a spus-o si dupa cum arata chipul lui mi-am dat seama ca e capabil sa plece. Pe el nu-1 mai interesa nimic. Atata-si dorea: sa stie ce-i acolo.