Ei bine acest coleg, care era un fin observator al psihologiei individului, a remarcat o carenta comuna la aceste femei si, dupa cum zicea el, fenomenul 1-a speriat; parca tuturor acestor fiinte le lipsea ceva!
— In primul moment n-am sesizat acest lucru, preocupat fiind de grija organizarii elevilor, a eliminarii si prevenirii oricaror surse de informare in timpul examenului. Apoi mi-a sarit in ochi fata trista a colegei cu care supravegheam clasa. Dar, mi-am zis, cum : ei i-a murit sotul, aceasta tristete o fi o stare normala. Cautand ba ciorne, ba caiete, am reusit sa le vad in acea zi pe toate supraveghetoarele de la etajul respectiv. Toate aveau aceeasi. expresie intunecata a fetei indiferent ca erau inginere sau profesoare, vaduve, maritate ori nemaritate, de pe chipul fiecareia lipsea acea lumina ce vine din adancul fiintei ca expresie a fericirii de a trai, ca semn al puterii omului de a fi fericit. Dar nu numai .lor le este specific acest semn de instrainare sufleteasca, ci chiar si mie. De fapt tuturor femeilor si barbatilor de acum. Da, tuturora ne lipseste buna dispozitie, ne sant straine acele momente cand barbatii devin atenti si politicosi, fara a urmari un interes anume prin aceste purtari frumoase. Azi nu mai adreseaza nimeni un compliment: celuilalt, cu toate ca toti suntem colegi si cadre cu pregatire superioara. Nu, nu ne intereseaza viata celuilalt. Altadata cunosteam pe nume si porecla un sat intreg de 5—10 mii de locuitori. Azi nu ne cunoastem cat de cat nici macar cei trei-patru vecini de palier. Am devenit indiferenti fata de aproapele nostru.

Pe masura ce orele treceau te patrundeau tot mai necrutator razele soarelui si moleseala, aerul devenea insuportabil si simteai permament o cocleala in gura. Asta iti accentua starea de nerabdare, toata lumea fiindu-ti nesuferita.
Randurile celor ce asteptau un autobuz se ingrosau mereu. Devenisem o mare de oameni infierbantati, transpirati, nervosi. In aceasta masa de oameni se aflau tineri
si batrani, casatoriti si necasatoriti, fiecare manifestandu-si in felul lui nerabdarea.
Tudor urmarea perechile, adica pe cei casatoriti. Nu era greu sa-i deosebesti. Cand se adresau unul altuia parca smuceau haturile, atat de aspru isi aruncau vorbele. La orice intrebare venea raspunsul rastit. Si aceste scene se repetau cam cu fiecare pereche obosita de asteptarea autobuzului. Pe Tudor il chinuia curiozitatea:
— Oare si acestia sant o pereche? Oare acestia doi sant predestinati a forma un cuplu?
Sosi si mult asteptatul autobuz. Toti au sarit buluc pe el. Nu numai ca se inghesuiau, dar nu-si mai pastrau nici grupurile formate. Cand Tudor ajunse langa usa autovehiculului, un ins solid din fata se intoarse spre el si, cu o voce disperata, ii striga: A mea unde-i?, la care Tudor nu-i gasi nici un raspuns.
In autobuz oamenii stateau mai mult atarnati. Neavand unde sa-si aseze piciorul drept, Tudor il ruga pe cel din fata sa se dea putin la o parte. Insul, om amabil, ii dadu o informatie extraordinara, pe care, cu mare regret, Tudor nu o mai putea folosi:
— Vine in spate o alta masina!
I-a multumit totusi pentru informatie, gandindu-se la placerea berzelor de-a sta intr-un picior. La coborare, hainele atarnau pe el de parca fusese purtat cu grapa. In afara de aceasta, observa o pata pe cracul stang al pantalonului. Isi aminti ca in acea parte a rucsacului asezase inainte de a urca in autobuz ouale pentru hrana lor de dimineata. Coborara din autobuz poate mai greu decat au urcat si se pomenira dintr-o data intr-un peisaj montan, intr-un fel de vale a vailor. Se intalneau aici trei vai, iar pe un pinten de deal se zarea o casa taraneasca, cu vreo trei camere, construita din barne.
Aerul de munte racoros i-a inviorat, dar imaginea acestei case cu perspective certe de daramare i-a demobilizat total. Nici nu au avut curajul sa se apropie.
Tudor s-a intins pe jos si nu si-a spus pasul, dar cu siguranta ca si Zina si el se gandeau la plecare, cu toate ca abia sosisera. Dar asa cum se intampla de atatea ori in reteaua noastra de transporturi, ei au asteptat autobuzul timp de peste o ora, pentru ca dupa numai alte zece minute sa apara autobuzul urmator aproape gol. (Stia el ce stia, calatorul din fata!), din care au coborat Vasile si Ana, amandoi in verva, bine dispusa (de, ouale lor erau intregi!). Fara sa-i intrebe pe Tudor si pe Zina cum au calatorit, ei ii iau de dupa umeri si-i conduc la cabana.
Cand Vasile deschise usa, un miros de acru si de fum le umplu narile si plamanii. De greata, Tudor si Zina au simtit cum li se inmoaie genunchii, scapand rucsacurile jos.
— Nu! Nimic pe jos, sant sobolani! striga Vasile. Noua veste i-a golit de sange obrajii lui Tudor, care a si iesit afara. Intr-adevar, mirosul acestor jigodii se simtea pretutindeni in cele trei incaperi. Ca sa imprastie norii de manie ce se apropiau, Vasile ii ruga pe Tudor si pe Zina sa aduca o galeata de apa minerala si le arata directia in care sa mearga, spunandu-le si cam la cati pasi se gaseste izvorul. Au plecat batandu-si galeata de picioare. De fapt, abia mergeau, dar mergeau ca sa nu se mai afle la cabana.
Au ajuns la izvorul de apa minerala, la borcut, cum ii spun localnicii. Nu era departe. S-au asezat, au rasuflat usurati ca s-au indepartat pentru moment de locul acela insuportabil. Nu si-au spus nici un cuvant de repros. Au probat borcutul. Dupa primele inghitituri au simtit parca crescand in tot corpul o noua putere si buna dispozitie. Tudor isi aminti de spusele lui Vasile: numai cel ce gusta din acest izvor isi poate da seama de extraordinara putere de refacere pe care o au aceste ape asupra omului. Dupa atata caldura, sete si transpiratie, dezamagiri, aceasta fu prima bucurie din acea zi pentru ei. Acum si-au permis sa se odihneasca, cu gandul ca, oricum va fi, aceasta minunata apa minerala le va pune in umbra toate necazurile. Apa aceasta nu tinea numai de sete, ci era si un medicament, un calmant pentru niste oameni surescitati, nervosi. Dupa ce s-au odihnit, au baut apa pe saturate, si-au umplut galeata si au pornit la vale oarecum impacati.
Cat timp au lipsit ei, la cabana au sosit si celelalte trei familii.

Tata, cu promptitudinea care-1 caracteriza, a sarit in ajutorul mamei in felul sau. Si-a facut valiza, “el neputand ramane in continuare sub acelasi acoperis cu o curva”. Spectatoarele au venit si ele acasa la mama si au povestit de-a fir in par ce bataie a luat ea de la contabilul sef. Tata insa nici pe ele nu le-a crezut si, adanc ranit in orgoliul lui de barbat, a plecat la sora-sa. Omul se refacuse, de-acum nu mai tusea, s-a mai si ingrasat, fiindca supa de gaina grasa facuta de mama ii era destinata numai lui, iar noi cu painea si marmelada si ceea ce mai primeam de la Ajutorul American, asa ca s-a gandit sa inceapa o viata noua, departe de galagiosii lui iepuri si de nevasta, care muncea din rasputeri sa aiba el ce papa. A considerat ca-i pacat sa inceapa un nou mod de viata inainte de a-i ridica celui vechi un monument de rahat, incat aroma sa-i gadile narile. Si s-a apucat de lucru. In constructia lui a socotit ca prima caramida trebuie sa fie distrugerea mamei. Astfel, fostul sef de paza, fostul sef de cadre si-a pus la treaba fostii subalterni aflati in functii inca, pe care uneori i-a ajutat cand nu aveau nimic, i-a angajat, le-a schimbat litera la cartela sau i-a promovat.
Ei bine, toti cei care au fost solicitati, “spre cinstea lor”, au depus declaratii mincinoase atat de distrugatoare incat te gandeai ce au comun acestia cu calitatea de OM. Unii dintre ei le semnau, altii, mai versati, le trimiteau anonime. Toate aceste informatii false date de niste caini balosi, care pentru un os sant capabili sa-si vanda si mama, toti acesti insi care au dorit-o, dar au fost refuzati nu au reusit s-o jigneasca pe mama, intrucat ea ii stia prea bine si le cunostea si stilul de munca! Pe multi i-a avut chiar subalterni. Ceea ce a doborat-o a fost atitudinea tatei. Ea a crezut in dragoste si nici nu se gandea ca nu se va mai intoarce. Vazand ca tocmai el este seful culiselor, s-a resemnat in fata vietii. Se martiriza pe sine prin suferinta, strangandu-si copiii in jurul ei si aparandu-i. Plangand se culca seara de seara. Apoi s-a organizat o adunare frumoasa de partid, in care s-a hotarat excluderea mamei. Daca esti exclus, nu mai poti ramanea nici in serviciu, fiind ,,dusman de clasa”, ,,dusman al poporului”. Si astfel s-a semnat o condamnare la moarte prin inanitie a sase copii si a mamei lor. Cei care au facut-o nu se simteau impovarati de responsabilitatea condamnarii, atat de bine au aranjat lucrurile la raionul de partid incat nimeni nu mai avea voie s-o primeasca in serviciu pe mama. Clar, nu?
Ce poate face o femeie care nu are nici o posibilitate materiala, fara serviciu, cand in fiecare zi sapte guri trebuie hranite? Macar o data pe zi daca ar fi avut cu ce umple blidele si burtile acestor copii care erau ca niste prapastii. Sufletul i se inmuia vazand cum i se usca copiii: capetele le ramaneau mari, iar degetele parca li se lungeau si aratau ca niste schelete.
Vazand ca femeia nu poate castiga nicaieri un ban, un om de suflet, un evreu, a rugat-o sa-i spele rufele. Ea s-a apucat de spalat. Azi lui, maine altuia si tot asa pana cand apa rece din fantana cu care spala si-a aratat puterea. I s-au paralizat membrele inferioare. De-acum ea era legata de pat. De fapt pentru ea nu mai exista nimic bun pe lumea aceasta. Data afara din slujba, exclusa din partid, divortata, iar acum ajunsa si paralizata. La toate astea a contribuit si un nepot de-al sau, care avea functie mare la raion. El, nepotul preferat, a tras destule sfori pana a ajuns mama in situatia aceasta disperata.
Afland ,,vigilentii” ca copiii acestia nu vor muri incet, cum i-au condamnat ei, ci sant in stare sa moara toti deodata si in timp scurt, ceea ce ar fi cerut o ancheta, s-au grabit sa repare ceea ce au facut. Au repartizat, astfel cei sase copii pe orfelinate. Cineva, pentru ca se pare c intotdeauna mai exista si cate un om cinstit, intre atatia ,,binevoitori”, deci cineva a anuntat-o pe mama despre acest lucru. Cand au venit ,,tovarasii” acasa la mama cu aceasta propunere era tot intr-o seara. I-au explicat mamei grija ce i-o poarta ei si copiilor ei. Mama i-a intrebat daca au observat pe jos niste pete?
— Da, ce-i cu astea? — s-au mirat ei.
— E petrol. Daca nu va carati imediat, ardem cu totii ca sobolanii. Vorba la care ,,vizitatorii” au spalat putina. De atunci s-au facut ca ne-au uitat. Dar cum viata isi urmeaza cursul, mama, stand pe pat, a inceput sa ne invete diferite mestesuguri. Am inceput cu confectionarea unor rame pentru poze. Cam totul se facea din sticla si clei. Un evreu ne taia sticlele necesare. Acesta ne-a fost mijlocul de trai cativa ani buni. Le vindeam unor oameni care ne dadeau ce vroiau sau ce aveau. Nu am stiut niciodata cat costa o rama. Important era sa nu murim de foame.